Pun astazi fata in fata doua destine, unul intrat in legenda, altul abia inflorind, dar care au ceva in comun: privire care te arde, care transmite inteligenta, caldura, forta, feminitate, talent – o combinatie greu de atins. Ambele, in aparenta firave, si-au dovedit forta in fata camerelor si au stralucit in productii care au cucerit o lume intreaga, si una, si cealalta au rasarit neasteptat de pe taramuri ce n-aveau traditia confirmarilor in cinematografie la nivel mondial: Suedia si Romania. Ingrid Bergman a intrat in istorie gratie povestii de neuitat „Casablanca”. Anamaria Marinca e tanara actrita despre care “New York Times” a scris ca e o actrita „impecabila (...) adesea geniala” in rolul principal din filmul romanesc premiat cu Palme D’Or, „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”.    (Andreea Marin Banica)

 

Ingrid Bergman – lumina si farmec in „Casablanca”

 

A ajuns in 1939 la Hollywood, o privire senina si o frumusete atipica, pura, venita tocmai din Suedia. Cu rolul din „Doctor Jekyll si Mr. Hyde” de Victor Fleming castiga popularitatea, dar inca nu era catalogata drept un real talent. 

 

In 1943, studiourile Warner Bros pregatesc pentru lucru un scenariu de serie B, intr-un moment de lipsa de inspiratie. Se numea „Tanger”, actiunea se petrecea in Africa, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Regizor: Michael Curtiz, cunoscut in primul rand din pricina problemelor sale cu alcoolul, si nu datorita talentului sau ca cineast. Rol principal: Humphrey Bogart, punctul tare al distributiei, celebru deja pentru filmele sale cu gangsteri.  Cine avea sa-i dea replica?  O tanara actrita zarita de regizor din intamplare intr-o imagine pe o revista: Ingrid Bergman.   

 

Temperamente puternice si diferite, cei doi B nu s-au prea inteles la inceputul filmarilor, iar scenaristii nu ajutau comunicarea dintre actori, pentru ca nu reuseau sa dea coerenta povestii. Scenele erau scrise seara pentru a doua zi, pe graba, fara a fi ganditi si pasii urmatori, astfel incat Ingrid Bergman s-a lovit de o confuzie ce nu a putut fi elucidata nici de catre regizor:  atrasa in poveste la inceput de Rick, patronul de bar jucat de Bogart, dar si de Laszlo, sotul sau din film, actrita intreaba pe buna dreptate de cine trebuie sa se indragosteasca de fapt. I se raspunde sa aleaga ea insasi intre cei doi. 

 

Astfel se transforma scenariul de serie B, rebotezat pe ultima suta de metri „Casablanca”, intr-o productie ce intra in legenda gratie farmecului uneia dintre cele mai mari actrite din istoria cinematografului.  

 

 Anamaria Marinca – intruchiparea bunului simt

 

Pe Cristian Mungiu, regizorul filmului deja celebru „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, indraznesc sa-l numesc prieten, unul care-mi unge sufletul de cate ori ne intalnim, un om cu un umor fin si extrem de inteligent, care iti da sentimentul caldurii moldoveanului bine crescut si nu iti sugereaza nici macar subliminal ideea ca, dupa un Palme D’Or si-o puzderie de premii culese pe mapamond, ar trebui sa-ti reconsideri atitudinea de odinioara si sa i te adresezi cu un apelativ pe care, dealtfel, il merita: „Maestre!”. M-am gandit ca o fi parte dintr-o specie pe cale de disparitie, dar m-am inselat: omul asta stie sa atraga langa el talente asemenea. Anamaria Marinca, actrita sa principala e bunul simt intruchipat, cu o modestie pe care rar iti mai e dat s-o intalnesti in cazul unui om care simte din plin gustul succesului. (Andreea Marin Banica)   

 

Andreea: Anamaria, ne intalnim pe teren neutru, nu suntem la noi acasa, in Romania, si nici la Londra, unde locuiesti, ci in Germania, unde filmezi urmatoarea ta productie internationala. Ma gandesc ca ultima perioada din viata ta au adus atatea premii prestigioase in jurul lumii, atatea aprecieri si controverse totodata, atatea cronici ti-au fost dedicate vorbind mai cu seama despre succesul prezent si despre viitor, incat prea putin am aflat despre radacinile tale, de unde vii, din ce lume, unde ti-ai trait copilaria?

 

Anamaria: Pai, m-am nascut la Iasi, mama e violonista, tata actor, am un frate pe nume Mihai. Am facut scoala la Iasi, am ramas la Universitate acolo, am studiat teatrul la clasa domnilor profesori Dionisie Vitcu si Gheorghe Marinca si am absolvit in 2000... asa cred... da!

 

Andreea: E bine sa-l ai ca dascal chiar pe tatal tau?

 

Anamaria: Da, a fost foarte bine sa-l am pe tata in preajma in perioada aia, ne-am cunoscut mai bine, intr-o perioada in care de obicei copiii si parintii isi despart drumurile, eu m-am apropiat de tata.

 

Andreea: Care sunt eroii tai, avem cu totii eroi stiuti sau nestiuti, pe unii doar ii aflam din povestirile altora, dar ne influenteaza, isi pun amprenta pe viata noastra pentru mai tarziu?

 

Anamaria: Eroi... hmm... nu stiu daca am modele cu adevarat...ba am modele, da! Ii am pe parintii mei ca modele in viata si o prezenta foarte importanta in existenta mea a fost bunicul Vasile, pe care chiar daca nu l-am cunoscut, ma simt foarte apropiata de el si ale carui lectii de viata mi le spune tata in fiecare zi... ma aud pe mine folosindu-i cuvintele in anumite situatii si imi dau seama ca nici macar nu-l repet pe tata, ci pe bunicul, deja am inceput sa ma aud vorbind cu cuvintele alor mei si asta nu stiu daca e bine sau e rau, e un semn de maturitate probabil si sunt convinsa ca si ei au facut acelasi lucru cu parintii lor.

 

Andreea: Ai intalnit cu siguranta in devenirea ta ulterioara oameni care au adus o lumina, oameni care au lasat ceva in tine, in profesie poate, nu doar in viata personala.

 

Anamaria: Da, categoric, un moment foarte important a fost venirea mea la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt dupa absolvirea facultatii, domnul Dan Borcea era pe atunci director, m-a protejat si sustinut timp de doi ani. A fost foarte importanta perioada aceea pentru mine, pentru ca am jucat foarte mult alaturi de colegi de varsta mea, am invatat unii de la altii, nu exista nicio ierarhie intre noi, era competitivitate, dar una foarte constructiva.

 

Andreea: Ai fost un ucenic bun la inceputurile tale in teatru, acolo, la Piatra Neamt sau ai fost o rebela?

 

Anamaria: Rebela nu stiu daca am fost, mi-aduc aminte ca imi invatam textele, veneam la spectacole, in teatru daca esti rebel, esti mai ales in rol, esti salbatic sau ai temperament, ca actori toti cred ca avem o personalitate accentuata, sa spunem asa, dar altfel eu cred ca sunt destul de stricta cu mine si incerc sa-mi fac un program clar in fiecare zi...

 

Andreea: E vorba de autodisciplina...

 

Anamaria: Da, categoric!

 

Andreea: In perioada ta de cautari, de ezitari - cu siguranta au existat si astfel de vremuri - ai avut si alte preocupari pe care le-ai considerat prioritati, ce pareau poate prioritati pentru o viata, inainte de a fi actrita?

 

Anamaria: Da, eu am studiat muzica, am studiat vioara de la 6 ani si traseul meu era destul de clar...pe la 18 ani, cu o luna inainte de admiterea la Conservator, m-am hotarat sa devin actrita, ceea ce i-a nelinistit putin pe ai mei...

 

Andreea: In ce context a aparut filmul lui Cristian Mungiu in viata ta, intr-o perioada plina de sperante concrete sau intr-una dificila in care cautai sa te redefinesti, sa-ti regasesti identitatea?

 

Anamaria: Intr-un moment foarte dificil a venit filmul asta, pentru ca nu stiam exact ce vreau sa fac in continuare. Ma mutasem deja la Londra. Jucasem acolo inainte de momentul in care m-am mutat, fusesem pentru 7 luni in Londra si prin lume cu o companie de teatru care se numeste „Complicite”, jucasem Shakespeare pe scena Nationalului londonez si m-am intors dupa 7 luni acasa. Am mai stat vreo 4 luni in tara si in timpul acela am calatorit foarte mult, veneam mereu la Londra pentru auditii si era foarte complicat, deja ajunsesem sa vin din Romania o data la doua saptamani pentru cate o intalnire sau auditie si era costisitor si dificil, devenise incomod si pentru mine si pentru agenta mea, pentru ai mei ... asa ca am hotarat impreuna cu agenta mea sa fac pasul asta, de fapt a venit mai mult ca o sugestie din partea ei mutarea mea, pentru ca eu n-as fi indraznit niciodata si nici n-am avut intentia, nu sunt o persoana care a visat sa plece din tara, sunt foarte legata de Romania, iar asta s-a intamplat ...nu stiu... fiecare e cu destinul propriu!

 

Andreea: Cum ai reusit sa ramai, nu sa patrunzi, cred ca e mai greu sa te mentii in mediul concurential londonez?

 

Anamaria: Nu stiu, s-au intamplat lucrurile, cand m-a sunat Cristian (n.r. Mungiu) eram in proba pentru o piesa de teatru, lucrurile nu se desfasurau asa cum as fi crezut eu, stiam foarte bine ca rolurile pe care eu le voi face in strainatate sunt limitate, mai ales in teatru sa spunem, pentru ca in Romania filmele oricum nu sunt atat de multe sau ocaziile pe care eu le-as fi avut sa joc nu erau asa de numeroase ca in Londra ...

 

Andreea: Si rolurile sunt limitate pentru ca esti o actrita din Romania?

 

Anamaria: Da, pentru ca am un anumit accent, oricat de bine as vorbi engleza, se simte accentul asta...sunt foarte multe roluri despre imigranti, despre problemele sociale din est, eu am facut un astfel de film, „Sex Traffic”... 

 

„Eu mai aveam vreo 10 zile pana la filmari si nu eram fericit cu castingul meu, asa ca m-am hotarat foarte abrupt de pe o vineri pe sambata sa o chemam pe Anamaria de la Londra, aveam un DVD cu filmul Sex Traffic in care jucase inainte, imi placuse, dar dintr-un motiv foarte tehnic  - calatoria cu avionul de la Londra la Bucuresti pentru un rol in care nu eram convins ca e potrivita, sa o chem doar pentru o proba, era complicat... – eu am nevoie si am petrecut o noapte cu indoiala ca am adus-o de pomana de acolo si n-o sa fie ce aveam nevoie si alte roluri mai mici nu aveam in film, dar la fel de repede m-am hotarat dupa ce am citit rolul impreuna a doua zi si i-am si dat de inteles sa-si rezerve perioada urmatoare pentru film. Si bine am facut!” – Cristian Mungiu

 

Andreea: Un film premiat, pentru care tu ai luat premiul BAFTA, considerat echivalentul european al Oscarului... 

 

Anamaria: Era un film dur despre traficul de fiinte umane, al doilea rol pe tema asta e putin probabil sa mai fac, mi-e greu sa spun niciodata – “never say never” –  dar e putin probabil, desi mi-au fost oferite foarte multe roluri asemanatoare.

 

Andreea: De ce, nu vrei sa pui o eticheta pentru tine ca actrita?

 

Anamaria: Da, categoric, poti foarte repede sa fii catalogat ca actrita sau actor potrivit doar pentru tipul ala de rol, ca si in teatru in vremurile trecute, sa spunem, cand o actrita era angajata ca ingenua, de exemplu, erau anumite tipuri de actori si erai cautat pentru acea tipologie, asa se faceau angajarile odinioara.

 

Andreea: Compania de teatru pentru care ai lucrat la Londra avea reprezentatii seara de seara, nu? De sase ori pe saptamana, de luni pana sambata.

 

Anamaria: Nu, de 8 ori pe saptamana, 8 spectacole pe saptamana!

 

Andreea : Aveai zile si cu doua reprezentatii?!?

 

Anamaria: Da, miercurea si sambata.

 

Andreea: In Romania sistemul e altfel, un alt tip de „antrenament”, mai relaxat, sa zicem ...

 

Anamaria: Da, eu am avut o perioada destul de indelungata de pregatire, pentru ca jucand prin lume luni de zile si cate cinci spectacole unul dupa altul, antrenamentul asta m-a ajutat, dar in momentul in care am pasit in Teatrul National londonez si am inceput sa jucam cate 8 spectacole pe saptamana timp de 9 saptamani, am avut momente in care linia asta...e foarte sinuoasa...am avut cate o saptamana in care nu mai stiam unde sunt, ce vreau, ce-i cu rolul asta, pentru ce sunt acolo, era foarte, foarte intens emotional, iar eu nu sunt o actrita tehnica. Am dezvoltat o anumita tehnica, normal, in facultate, dar nu vreau sa recurg la astfel de mijloace si cand trebuie sa produci emotie, in primul rand trebuie sa-ti produci tie emotia aceea. Si lacrimile astea au un...cum sa va spun eu... 

 

Andreea: Un efect asupra ta ca om in viata reala?

 

Anamaria: Da, cu asta trebuie sa traiesti oricum, pentru ca am avut si niste proiecte cu o tematica foarte complexa si care puteau sa aiba efecte foarte dramatice asupra sufletului si vietii mele emotionale, dar astea sunt lectii pe care le inveti in scoala si cand te duci acasa pui totul deoparte la un moment dat, pentru ca nu poti sa continui sub presiunea asta. Dar revenind la momentele de pe scena, trebuie sa produci emotia asta si cateodata nu mai ai de unde, pur si simplu, simti ca nu mai e...nu mai ai resurse...si trebuie sa-ti creezi, sa inventezi tot felul de jocuri cu tine insuti care sa te faca proaspat in fiecare seara...

 

Andreea: Sa nu uitam ca exista si viata de dincolo de scena . Esti om si ai si grijile de zi cu zi de care nu e usor sa te detasezi intotdeauna...

 

Anamaria: Asta da, e iarasi o problema personala, una din primele lectii pe care le-am invatat de la tata a fost sa nu confund o viata cu cealalta niciodata.

 

„Ce mi s-a parut tot mai mult ca a facut spectaculos e felul in care a jucat cand a tacut, talentul ei acolo se vede, reuseste sa tina o sala intreaga cu respiratia taiata si cu privirea la ea, in conditiile in care in imagine mai sunt 4-5 actori care vorbesc si pentru mine e senzatia de care am nevoie: am senzatia ca in acel moment ea se gandeste exact la ce trebuie. Eu nu stiu la ce se gandeste ea atunci, dar cred ca se gandeste la ceea ce trebuie.” - Cristian Mungiu

 

Andreea: Cum iti alegi rolurile sau pe ce criterii le accepti?

 

Anamaria: Cred ca, neavand o experienta foarte bogata, am instincte foarte bune mostenite, pe asta ma bazez, pe instinctul meu artistic in formare, dar care pana acum nu m-a inselat, asa ca voi continua sa fac alegerile probabil tot pe aceste considerente.

 

Andreea: Ce tip de rol ai „mirosit” ca ar fi nepotrivit pentru tine si ai decis sa nu-l faci?

 

Anamaria: Toti vrem sa facem tot felul de lucruri, dar trebuie sa ai si acces la ele. Da, sunt proiecte la care nu am acces din cauza limbii, din pricina accentului. Acum ceva timp am dat, de exemplu, o proba pentru un film despre Tolstoi, as fi putut sa fac personajul respectiv, insa toti actorii din productie sunt britanici si e foarte clar ca nu se va vorbi cu un accent rusesc, se va pastra engleza britanica... Si stiam ca intr-o astfel de companie, distinsa de altfel, eu nu voi putea avea acces, pentru ca exista un echilibru, o balanta, as fi venit din alta parte cu accentul meu...ma rog...

 

Andreea: Cu accentul tau moldovenesc ai fi putut cu brio sa joci rolul asta. Te-as intreba, pentru ca ne citesc si actori la inceput de drum sau cu actori cu potential care si-ar dori sa treaca dincolo de granitele tarii, care e rolul agentului, al impresarului, cat din rolul lui e decisiv atunci cand capeti un rol al tau intr-un film ?

 

Anamaria: Despre relatia mea cu agenta nu pot sa vorbesc decat dintr-un punct de vedere foarte subiectiv, pentru ca mi s-a intamplat sa intalnesc o persoana care mi-a devenit foarte apropiata si care m-a ajutat enorm. Consider ca in momentul in care relatia dintre agent si actor nu e personala, colaborarea nu stiu daca da roade, poate exista si exceptii, nu stiu, dar eu sunt si in Anglia invidiata pentru relatia pe care o am cu agenta mea, ma ajuta foarte mult pentru ca pot sa comunic in orice moment cu ea, pot sa-i cer un sfat, stie multe despre mine, apropo de viata pe care o avem pe langa cea artistica, daca sunt intr-un moment delicat stie cum sa ma abordeze, stie prin ce trec intotdeauna si e foarte atenta...

 

Andreea: Am citit pe internet ca esti o actrita britanica de origine romana...

 

Anamaria: Si eu am citit asta, stiu... Daca am putea amenda fiecare cuvant sau articol, dar stii si tu foarte bine rolul mass-mediei in toata povestea asta. Da, am citit foarte multe lucruri si foarte multe „citate” mi-au fost atribuite, cuvinte pe care eu nu le-am spus vreodata, se pare ca  asta este pretul pe care o persoana care e sub lupa, pentru un timp, bineinteles, ca totul e relativ, trebuie sa-l plateasca.

 

Andreea: Am observat ca, desi publicatiile de prestigiu de peste hotare au avut cronici exceptionale despre tine, desi criticii au fost deopotriva cuceriti de rolul tau din „4,3,2” si ai luat premii desemnate de ei in intreaga lume, desi publicul a imbratisat productiile in care ai fost cu caldura, totusi s-au gasit tocmai la noi acasa voci care sa faca destule judecati de valoare potrivnice, ori jurnalisti mult mai interesati de cancan-uri, decat de problema morala a filmului, dealtfel atat de profunda. Faci o selectie riguroasa in prezent, dupa aceste experiente, atunci cand dai interviuri?

 

Anamaria: Da, am invatat niste lectii, e imposibil sa nu inveti cate ceva din experientele traite, am invatat sa fiu mult mai moderata in relatia mea cu jurnalistii si, in general, dau interviurile in scris, nu la telefon, iarasi intervine problema lipsei de timp si lucrul asta iti ia o mare parte din timpul pe care eu ar trebui sa-l petrec cu un text sau cu un scenariu, o carte.

 

Andreea : Pe de alta parte, ce e scris nu poate fi negat, e clar, negru pe alb.

 

Anamaria: Da, si daca nu, am pretentia sa-mi fie prezentat inainte de publicare textul respectiv sau interviul, cateodata le mai pierd sirul si eu, calatoresc mult, sunt atatea dimineti in care nu stiu unde ma trezesc...

 

Andreea: Dar experienta te invata, e mai sanatos asa... Intri in rol atat de convingator, incat te transformi incredibil, imi amintesc de Cristian Mungiu, de momentul in care a si declarat ca nu te-a vazut la inceput potrivita pentru rolul din „ 4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, pentru ca tu esti atat de...nepermis de tanara, sa spun asa, vesela , volubila, iar rolul e unul foarte puternic, foarte matur, adeseori interiorizat. A fost un compliment pentru tine ceea ce-a spus Cristian Mungiu ?

 

Anamaria: Mi-a trezit zambetul aceasta marturisire a lui pe care a facut-o in public, nici nu mai stiu, cred ca eram in America, eu am aflat abia atunci parerea lui, fusesem convinsa ca a fost „dragoste la prima vedere” si eram foarte incantata de lucrul asta, n-am avut habar de aceasta impresie... E foarte bine ca a avut rabdare sa ma cunoasca mai bine si nu s-a luat dupa prima impresie, dar oricum el vazuse „Sex Traffic”, asa ca banuiesc ca de fapt asta este motivul pentru care m-a chemat la proba. Pentru o productie romaneasca e foarte complicat, un bilet de avion platit pentru o auditie e o investitie si nu e asa de simplu sa aduci oameni de pe un mapamond pe altul sa incerci sa vezi daca sunt potriviti sau nu. Ei au facut efortul acesta cu mine si...sper ca nu regreta lucrul asta. (rade)

 

„Mi s-a parut ca fata de ce voiam eu pentru film, ea era foarte exuberanta, foarte tanara, sa zic asa, eu aveam nevoie de cineva mult mai apasat de perioada aia de atunci, mai plin de griji si nu mi-am dat seama de la inceput daca va fi capabila sa se transleze in personajul Otilia.”  - Cristian Mungiu

 

Andreea: Ai controlul asupra emotiilor personale in film, e bine sa suprimi propriile porniri sau, dimpotriva, sa pui in joc si sentimentele tale fata de povestea din care faci parte cand intri intr-un rol?

 

Anamaria: Incerc sa nu-mi folosesc sentimentele proprii, exista o biografie a personajului cu care te identifici, asa ca incerci sa simti si sa creezi emotia de care vorbeam fiind altcineva. Bineinteles ca experienta personala de viata are o imensa importanta si sunt lucruri pe care nu as fi putut sa le joc acum 2 ani pentru ca nu le puteam intelege la acea vreme. Incerc sa delimitez foarte clar, cu toate ca nu reusesc intotdeauna, unde se sfarseste, stiu eu, existenta mea ca Anamaria Marinca si unde incepe viata mea de artist si sa nu-mi fac rau mie insami, pentru ca de multe ori cu roluri de factura asta exista un pericol sa-ti faci rau tie insati.

 

Andreea: Filmul „4,3,2”, premiat cu „Palme D’Or”, a rulat in zeci de tari si a trezit reactii diverse in functie de contextul social, politic din coltul de lume respectiv. Unde crezi ca a fost cel mai bine inteles mesajul - probabil vei raspunde ca la noi acasa, dar sa excludem Romania din aceasta discutie  - si cum a fost perceput el in teritoriile in care, de pilda, avortul era inca interzis prin lege?

 

Anamaria: Mi-ai anticipat raspunsul, normal ca am fost foarte dornica sa merg in tari in care avortul era inca ilegal, cum ar fi Polonia sau Mexic, si am ajuns sa facem calatoriile astea. In ambele tari motivele sunt de natura religioasa, in Polonia cred ca legea s-a schimbat, daca nu ma insel, cred ca intre timp avortul a devenit legal, in Mexic, in Mexico City, statul fiind o federatie,  in anumite conditii avortul era deja legalizat, dar asta nu se intampla in toate statele federatiei.

 

Andreea: Filmul vostru a avut rol de campanie de sustinere a legalitatii avortului.

 

Anamaria: Categoric da. Si in Italia am avut o primire destul de controversata, bineinteles ca tot din cauza...nu vreau sa fac nicio judecata, dar probabil toata lumea stie, s-au publicat si in Romania comentariile ziarului Vaticanului cu privire la filmul nostru, de data asta imi permit un comentariu personal si spun ca probabil filmul nu a fost urmarit cu atentie, pentru ca au omis ceea ce era mai important din film... A fost foarte interesant in Mexic, am avut un moment foarte, foarte emotionant...am fost singura acolo si, oricum, sunt mult mai vulnerabila cand sunt fara Cristian (n.r. Mungiu) sau fara vreun coleg din distributie, pentru ca ma simt responsabila si e greu, ma simt acasa cand sunt pe scena sau in fata unei camere de filmat, dar e greu sa fii singura voce care sa sprijine un film si sa raspunda intrebarilor unui public format din 400 de persoane, in numele atator oameni care au lucrat la filmul asta... Si imi amintesc de un domn care s-a ridicat la sfarsit in picioare, avea lacrimi in ochi si m-a rugat sa le spun ceva femeilor din Mexic. Uneori poate parea melodramatica o interventie de genul asta, dar m-am blocat, era atata disperare in privirea si in atitudinea lui, incat a trebuit sa spun ceva, sa ma adresez tuturor femeilor din Mexic si mi-a fost foarte greu, m-a tulburat momentul asta.

 

Andreea: Sa stii ca nu e doar un film si nu e doar un rol, ci el chiar isi pune amprenta pe vietile unor oameni...

 

Anamaria: Bineinteles, dar sunt oameni care au trecut printr-o asemenea experienta si sunt convinsa ca barbatul de care vorbeam se recunoscuse in filmul nostru, de fapt asta e povestea.

 

Andreea: Ma gandesc ca sunt nuante de netradus in alta limba si probabil ca la noi acasa a fost mult mai complex filmul.

 

Anamaria: La ce nuante te referi?

 

Andreea: De limbaj, sunt lucruri din limba romana pe care nu le poti traduce cu exactitate.

 

Anamaria: Da, sunt nuante intraductibile, intr-adevar, si am avut probleme, exista niste nuante foarte importante de limbaj care dezamorseaza anumite momente intense din film. Lumea in Romania zambeste sau am auzit hohote de ras in timpul filmului care e dur, de fapt, rasetele acestea erau reactii nervoase si am avut si alte reactii de natura mai putin placuta, sa spunem asa, persoane care au lesinat in timpul filmului si in Romania si in alte parti, am inceput experienta asta la Cannes, cand cineva a lesinat in spatele nostru si am sperat ca ea sa nu se mai repete, dar s-a repetat, ultima data cred ca la Cambridge... Dar sa revenim la comicul acesta de limbaj care te aduce intr-o realitate pur romaneasca, pe care un american, nu poate sa...nu s-o guste, sa o inteleaga, pentru ca nu se poate raporta la experienta noastra dinainte de 1989. Un om care n-a trait sub un regim de stanga sau de dreapta extremist, sub o ideologie politica, nu se poate raporta la multe dintre situatiile prezentate.

 

Andreea: Se pare ca traim intr-un secol al valorilor rasturnate, al lumii virtuale pe care uneori o confundam cu realitatea, tu cum iti mentii echilibrul ca actor, cum stii ca atunci cand nu esti cautat o buna bucata de vreme nu inseamna neaparat ca ai o lacuna in pregatire, cum stii,in egala masura, ca atunci cand esti pe un podium si numele tau e peste tot e totusi cazul sa ramai cu picioarele pe pamant si sa nu-ti utti radacinile?

 

Anamaria: Pai cred ca lucrul asta mi l-au sadit ai mei, vine din educatie.

 

Andreea: Tine de cei 7 ani de acasa...

 

Anamaria: Da, e pur si simplu ce am vazut in familie, cum m-au crescut ai mei, e vorba de  valorile pe care le-am invatat de la ei. Imi spun de fiecare data cand ma ia valul „Glosa” lui Eminescu si raman cu picioarele pe pamant. E bine sa mai am cate o carte de poezii cu mine cateodata. Da, e dificil uneori, pentru ca uiti, e foarte usor sa uiti, mai ales cand esti in luminile reflectoarelor si toata lumea te admira si vrea sa te atinga, si la propriu si la figurat, e greu sa pastrezi o relatie normala cu tine insati si sa ai masura, e chiar foarte greu. Dar asta se intampla, asta e cel mai greu lucru de avut si intr-un rol, sa ai echilibru si masura si sa-ti cunosti limitele, pentru ca oricare ar fi succesul pe care eu pot sa-l experimentez in momentul acesta al vietii mele, stiu foarte bine cine sunt si care sunt limitele mele, si lacunele mele, si defectele mele, o multime... O, Doamne !... si concurenta mea e cu mine insami, nu am nimic de dovedit, sunt destul de realista din punctul asta de vedere, dar incerc sa remediez toate lacunele astea si defectele de care vorbeam.

 

„Cand am filmat secventa in care ea alearga pe un pod noaptea, mi-a placut tare mult nu numai ca a hranit cainii care erau acolo intamplator, ca a gasit si a poftit la masa copiii simpatici care erau in preajma, dar ce-mi place la Anamaria este ca nu uita niciodata ce e important si ca ce facem noi ca meserie e placut, e interesant, dar sunt lucruri mai importante pe lumea asta  si pentru un actor sa stie ca exista lucruri mai importante decat orgoliul, egoul si meseria sa e esential.” – Cristian Mungiu      

 

Andreea: In rolul Otiliei din „4, 3, 2” faci un sacrificiu imens pentru prietena ta, raspunzi astfel situatiei-limita in care ajung personajele, ai facut un astfel de gest profund ca prietena in viata reala si daca da, care e? Pana unde poti merge pentru un prieten?

 

Anamaria: Din fericire, n-am fost pusa intr-o situatie asemanatoare, mi-e greu sa ma gandesc la o situatie care ar putea fi asemanata cu cea din film, dar mi-am pus problema daca as putea face lucrul asta, pentru ca daca nu as avea disponibilitatea ca persoana sa fac lucrul asta, probabil ca n-as fi fost in stare sa joc rolul. Trebuie sa crezi in ceea ce faci.

 

Andreea: Suntem condusi mai degraba de instinctul de conservare in viata, nu ne nastem cu aceasta capacitate de a ne sacrifica pentru cel de langa noi.

 

Anamaria: Da, categoric, si recunosc: de cele mai multe ori sunt asemenea Gabitei in viata mea reala, ca sa spunem asa, pentru ca vorbim de realitate si fictiune, da, sunt egoista si vreau sa supravietuiesc, sa am o viata confortabila, sa-mi fie mie bine, dar ma surprind, e bine ca observ lucrurile astea si e un semnal de alarma in fiecare clipa in care vad ca eu si bunastarea mea suntem pe primul loc, ma amendez.

 

Andreea: A fi om se invata, nu?

 

Anamaria: Da, si bucuria mea e ca am o prietena extraordinara, pentru care imi place sa cred ca as putea face la un moment dat un sacrificiu.

 

Andreea: Filmul lui Cristian Mungiu si, in particular, rolul tau au facut enorm pentru Romania in ultimele luni, se tot vorbeste de brand-ul de tara, de promovarea noastra in afara, in acelasi timp te-am vazut intr-un spot umanitar vorbind oamenilor despre bolnavii de cancer, folosesti asadar notorietatea ta intr-o directie benefica pentru cei din jur, dar e bine de stiut ca implicarea ta intr-un proiect social nu e o noutate, nu e o chestiune care vine la pachet cu celebritatea, cu ani in urma stiu ca ai jucat, de pilda, pentru copiii din penitenciar. Ce ti-a ramas in suflet din acea experienta?

 

Anamaria: Am jucat cu ei, nu doar pentru ei, este vorba de un proiect initiat de Christian Benedetti, actor si regizor francez, cu care lucrez aproape de 8 ani, pe care l-am intalnit la Piatra Neamt, a fost poate una dintre cele mai importante intalniri din viata mea ... ca tot n-am apucat, am intrerupt atunci sirul gandurilor si n-am mai apucat sa vorbim despre oamenii care m-au influentat in meserie foarte mult... Datorita lui am intrat in contact cu opera lui Eduard Bond, care printre altele a scris si piesa „Copiii” pe care noi am jucat-o in penitenciare, la Targu Ocna, Craiova si Targu Mures. E vorba de doua personaje interpretate de actori profesionisti, mama si strainul si de un grup de copii, roluri interpretate de copiii din inchisoarea respectiva.

 

Andreea: Ce efect crezi ca a avut asupra copiilor din penitenciar acest proiect?

 

Anamaria: E ca o fereastra pe care am deschis-o, sunt convinsa pentru ca am fost foarte clara cand am mai vorbit despre proiectul asta ca nu e vorba de psiho-drama, n-am fost acolo in calitate de doctori sau de psihanalisti, psihologi, noi am venit sa lucram pe un taram care se numeste teatru si cu o unealta care se cheama imaginatie si, pur si simplu, am cautat sa le trezim acestor tineri curiozitatea intelectuala si sa le aratam ca pot face si alte lucruri, ca pot sa-si canalizeze energia in cu totul alte directii.

 

Andreea: Simti succesul tau de astazi ca pe o garantie pentru viitor sau vezi ziua de maine ca pe o necunoscuta, par a fi prea multe variabile care intra in joc?

 

Anamaria: Imi place sa vad ziua de maine ca pe o necunoscuta, asta e si motivul pentru care mi-am ales profesia asta, imi place sa risc, dar nu stiu ce va fi maine, ma bucur de clipa. Ma gandeam acum la celebrul citat din „Faust”: „Carpe diem!”; nu sunt adepta acestei filozofii de viata, dar incerc sa traiesc cat pot de mult in prezent.

 

SURSA: ANDREEA MARIN BANICA