Tindem sa credem ca pentru femeile al caror nume a intrat peste timp in legenda, sansa a jucat cel mai important rol, adica oricat de ambitioase, tenace, inteligente ar fi fost, fara sansa – ceva ce nu putea fi controlat de catre ele insele – n-ar fi scris o pagina de istorie. Eu cred, mai degraba, ca nu facem decat sa cautam o scuza pentru noi insine: n-am sa ajung niciodata istorie pentru ca nu depinde doar de mine, orice-as face, mai important e „sa fiu aleasa”, sa am sansa de partea mea. De fapt, drumul trebuie parcurs din ambele directii si intalnirea dintre om si sansa se petrece undeva la mijlocul distantei. Oportunitatea te poate ocoli daca nu vii cu propria intuitie si cu deschidere catre ea. Povestea celebrei Coco Chanel e cea mai buna marturie in favoarea acestei idei, iar succesul la timpul prezent al Danei Sota nu e nici el o simpla intamplare. Femeile remarcabile stiu asta. (Andreea Marin Banica)

„O femeie fara parfum e o femeie fara viitor” (Coco Chanel)

    Parea a avea parfum de fericire, caci asa a fost botezata: Bonheur. Gabrielle Bonheur Chanel. Era, de fapt, speranta mamei, croitoreasa si a tatalui, negustor de maruntisuri, pentru mezina casei lor: sa-si gaseasca fericirea chiar daca isi avea radacinile intr-o familie modesta. Mama si-a pierdut viata in urma tuberculozei pe cand Gabrielle avea 12 ani. Parasita de tata intr-un orfelinat, ea va trai acolo pana la 18 ani si apoi, in grija unor calugarite care o vor invata mestesugul croitoriei.
    Porecla “Coco” vine din ziua in care a cantat in fata colegilor o melodie despre un caine pierdut, pe nume Coco. Peste ani, il va transforma in titlu de noblete. A fost vanzatoare intr-o galanterie, apoi si-a facut debutul intr-o cafenea cantand sansonete, fara a fi un talent in adevaratul sens al cuvantului. Dar o tanara cu sarm precum Coco deschide bratele catre sansa pe care i-o da o tanara doamna din inalta societate, de a trai sub protectia ei si de a cunoaste lumea celor bogati, rafinamentul vestimentar din cercurile inalte. Indrazneste sa faca primul pas spre vocatia ei de creator de moda realizand palarii. A avut sansa de a fi sustinuta de barbati puternici care au fost atrasi de ea inca de la varsta de 20 de ani, dar barbatul vietii ei, asa cum marturiseste mai tarziu, este cel cu care a trait 9 ani de zile, care desi o iubea, s-a insurat apoi cu o englezoaica vaduva al carei merit era titlul de baron al tatalui sau si care isi pierde viata la scurt timp intr-un accident de circulatie. „Am pierdut tot cand l-am pierdut pe Capel”, marturisea Coco Chanel jumatate de secol mai tarziu. Cert este ca el a crezut inca de la inceput in talentul ei si i-a finantat deschiderea primului butic, “Chanel Modes”, la Paris, punctul de plecare intr-o lunga cariera de succes. Dupa cativa ani, cand avea deja 300 de lucratoare si era recunoscuta pentru inventivitatea sa, Coco ii inapoiaza toti banii lui Capel, pentru ca n-a vrut sa poarte eticheta de „femeie intretinuta”. Intreaga ei cariera a insemnat inovatie, indrazneala. Propria sa silueta i-a adus reputatie, femeile isi dadeau silinta sa fie slabe precum Chanel, sau o urmau taindu-si pletele dupa ce aceasta a devenit prima femeie cunoscuta din lume, deja intrata in inalta societate, care isi purta, din comoditate, parul scurt. Tot ceea ce ea purta devenea “chic, de bon ton”: modele inspirate din moda masculina, comode si practice, de la puloverele pe gat la fustele mai scurte; rochiile elegante cu accentul pus pe accesorii, uneori foarte scumpe, alteori asa-numitele bijuterii false, inventia ei. Cand s-a intors din vacanta, arsa de soarele puternic, femeile cochete si-au dorit sa fie la fel de bronzate precum Coco. Poseta petrecuta de pe umar pe soldul opus a intrat in moda dupa ce ea a dat tonul. A avut drept prieteni artisti de renume: Cocteau, Dali, Picasso, Stravinski, pe care l-a finantat fara sa-i spuna. Oameni mari ai timpului sau au fost indragostiti de ea, dar destinul pare sa nu-i fi permis sa depaseasca statutul de logodnica, desi se spune ca si-ar fi dorit mai mult decat orice sa se marite cu Ducele de Westminster pe care l-a cunoscut la Monte Carlo.
   
Perfectionista Coco Chanel, ale carei creatii aveau sa devina un sinonim pentru calitate si ale carei pareri aveau valoare de lege in moda, a cunoscut si perioade de cadere, cand s-a retras si si-a concediat personalul, autoizolandu-se la Ritz. Au urmat 15 ani de tacere, timp petrecut in mare parte in Elvetia si in care a trait o poveste de dragoste cu un ofiter nazist, pentru care n-a fost privita cu ochi buni de catre societate. Revenirea in varful piramidei i-a reconfirmat, insa, valoarea, si dupa jumatate de secol in care Coco Chanel marcase moda feminina, a formulat si prima reteta a succesului: „Nu ai nevoie de geniu, doar de multa indemanare, de talent si putin bun-gust”.

Coco Chanel si-a trait viata intre stralucirea succesului si singuratatea ascunsa adesea in suflet. Dar cu siguranta a stiut sa vina in intampinarea fiecarei sanse pe care soarta i-a scos-o in cale. Si a devenit un reper pentru totdeauna.


INTRO Interviu Dana Sota:

Imaginea ei va intampina in librarii sau in revistele glossy, acolo unde sfaturile ei pentru frumusete si echilibru in viata au devenit obisnuinta, mai cu seama ca atunci cand o privesti iti ofera ceea ce iti doresti: puterea exemplului personal. Dana Sota este un om despre care poti spune ca da, a pus caramida peste caramida, construind de la 0 ceea ce reprezinta astazi. Se poarta firesc, are o caldura aparte, este modesta si tanara, uimitor de tanara. Nimic nu o tradeaza. (Andreea Marin Banica)
Interviu Dana Sota:

1. Fara sa caut a te flata, trebuie sa recunosc: la aproape 45 de ani arati de maxim 30! E lesne de inteles de ce esti confundata cu prietena fiului tau, e greu de crezut ca-i esti mama. Te felicit sincer pentru performanta, mai cu seama ca nu chirurgia estetica te face sa arati astfel, ci grija ta de-a lungul anilor. La ce varsta ai devenit mama?

M-am maritat la 19 ani, cu primul meu iubit adevarat, iar la 23 de ani l-am nascut pe Andrei. Sotul meu era cu 10 ani mai mare, deci cu ceva experienta de viata, asa ca a fost un model pentru mine din multe puncte de vedere.

Vremurile erau extrem de grele, cateodata nici nu-mi vine sa cred ca am putut trai asa,  in 1986 trebuia sa stai noptile la coada pentru o bucatica de carne. Imi aduc aminte cu groaza pur si simplu de acele timpuri, cand aveam apa calda cu program, la bucatarie nu ardea gazul daca erau sub 0 grade afara si gateam pe resou, iar bananele erau doar pentru masa de Craciun, daca aveam noroc sa apucam. De televizor nici nu era vorba…2 ore de program comunist pe zi, cum bine stiti.

In plus, ca sa fie totul si mai greu, am dat la facultate la seral, pentru a putea obtine post in Bucuresti. Acest lucru presupunea sa fiu angajata ziua, iar seara, de la 6 la 10, sa merg la scoala. Dupa 5 ani de facultate, statul era obligat sa-mi gaseasca post in intreprinderea unde lucram, deci nu mai depindeam de repartitie…dar a fost foarte obositor. Mergeam la serviciu zi de zi, de multe ori si duminica, de la 7.30 la 16.00, iar apoi la facultate. In ‘86  a aparut Andrei…si mi-a fost teama! Nu stiam cum voi putea face fata, sincer! Dar uite ca am reusit, si inca foarte bine, zic eu! Am fost mereu o fire deschisa si optimista!

2. Fiul tau e barbat in toata firea acum. Cum a fost primul tau an ca mama, intr-o epoca in care nu existau atatea facilitati pentru cresterea unui copil?

Desi foarte tanara, am fost o mama „exagerata” fata de ce se poarta astazi, am ramas 1 an de zile acasa sa-mi cresc copilul si multa vreme nu am lasat pe nimeni sa se ocupe de el. Voiam sa fac eu tot, ca la carte, nu sa mi-l creasca bunicile cum stiu ele! Puteau veni eventual sa ne gateasca si sa ne ajute la spalat...dar cam atat. Nu-mi pare rau, si astazi as face la fel…si sincer nu inteleg de ce sa faci un copil si sa-l dai apoi altora sa-l creasca, doar daca ai o situatie dificila si nu ai de ales. Mi se pare esential sa fii alaturi de copil in primele luni de viata, atunci se creaza cu adevarat acea legatura unica si speciala, care nu mai poate fi inlocuita in timp.

3. Unde te aflai in decembrie ‘89?

Revolutia m-a prins cu Andrei in brate, plangand de emotie, frica, bucurie si privind pe fereastra spre Intercontinental. Iar noptile urmatoare imi aduc aminte cum faceam pachete soldatilor care se aflau pe baricade la televiziune.

Dupa revolutie s-au deschis infinite posibilitati, s-au spart granite, au cazut ziduri si simteam, pentru prima oara, ca lumea e a noastra.

Am plecat in vara lui ‘91 in SUA, cu sotul meu, la invitatia unui prieten; nu stiam daca ne mai intoarcem sau nu. Nu-mi aduc aminte nici cati bani aveam in buzunar, stiu doar ca mi-am dorit un inel care costa 47$ si care era prea scump atunci pentru noi… Si-mi mai doream enorm sa vad muzeul Metropolitan de la New York…intrarea costa 5$, pentru studenti doar 3, dar eu nu mai eram studenta…nu ne permiteam sa dam 10$ sa intram amandoi, si sotul meu a renuntat, lasandu-ma pe mine sa vizitez. La intrare am facut o ultima incercare: i-am povestit omului de la bilete ca sunt din Romania si spre norocul meu auzise de revolutie, de Ceausescu, de tot ce se intamplase pe la noi…si nu numai ca m-a lasat sa intru gratis, ci mi-a dat un pumn de fise cu care puteam intra cateva zile la rand!

4. Cum ai ajuns la statutul de “business woman”?

Afacerile le-am inceput timid, nu am fost niciodata genul bagacios si tupeist care se poarta acum. Poate si din aceasta cauza nu am ajuns unde as fi putut, cred ca puteam mai mult, profesional vorbind.

Am avut curajul in 1991 sa plec de la ICSITE (institutul de care vorbeam si de unde eram sigura inainte ca voi iesi la pensie) doar datorita sotului meu, care a fost printre primii romani care au abandonat lucrul la stat si au inceput o afacere pe cont propriu. Ne-a ajutat si ne-a dat curaj acelasi prieten care ne-a devenit apoi partener, din SUA. Cu el am inceput o mica firma de import birotica – Sota Company (copiatoare, faxuri, imprimante), in apartamentul nostru de 2 camere din Calea Mosilor. Dormitorul ramasese dormitor, iar sufrageria si bucataria o transformasem in birou. Aveam clienti din toata tara, se vindeau toate ca painea calda, ajunsesem sa avem comenzi pentru multe luni in avans.

Faptul ca terminasem o facultate de profil m-a ajutat mult, eram organizata si eram responsabila cu finantele in mica noastra firma. In vartejul „afacerilor” timpul se scurge altfel, iar cand muncesti pentru tine ai cu totul alte satisfactii, nu-ti mai pare rau ca stai pana noaptea tarziu sa faci facturi, sa inchei socoteli, sa aduni comenzi si sa scrii contracte.
In plus, am fost primii parteneri Telefonika Romania, firma de telefonie mobila NMS Communications, niste telefoane imense care se montau doar pe masini, dar care la romani au „prins” senzational de bine.

Astfel, in doar un an si jumatate am creat o adevarata companie…iar in 1992 ne mutam deja intr-un sediu nou, cu 4 nivele, construit de noi in zona de nord a capitalei.
Pana in 1996 nu am avut in cadrul firmei un departament numai al meu, dar din nou am fost alesi, (datorita experientei si realizarilor…vezi, ma laud!!) de catre Mobifon de data asta, pentru a fi primul dealer Connex din tara. Si astfel am preluat eu partea de telefonie mobila GSM, am angajat oameni, am creat o intrega retea de subdealeri in toata tara, am deschis magazine proprii.

Desi era foarte multa munca, nu mi s-a parut foarte greu, pot spune ca in acea perioada lucrurile, o data pornite, se miscau de la sine. Sigur, trebuia sa fiu permanent acolo, sa verific si sa controlez, sa aduc noi parteneri, sa dezvolt…voiam sa demonstrez ca sunt cel mai bun dealer, ca fac cele mai multe contracte, ca am cele mai mari comisioane si ca am cele mai frumoase magazine. Probabil ca am reusit, pentru ca am fost premiata in cateva randuri, iar magazinul pe care il aveam la Sofitel a fost ales ca magazin Premium – un model pentru tot ceea ce insemna Connex la acea vreme.

Nu am simtit insa niciodata ca as avea o vocatie pentru afaceri, mai ales pentru un sector atat de tehnic, in care marea majoritate a partenerilor mei erau barbati.

5. De aceea te-ai reorientat profesional?

Ideea unei mici afaceri doar pentru mine, ceva apropiat sufletului meu, mi-a incoltit astfel in minte, iar in 1999, am deschis Up Beauty Center, centru de estetica faciala si corporala. Pasiunea mea pentru acest domeniu exista de mult, iar in Romania nu prea erau locuri de acest fel. Am plecat deci din firma Sota, in regretele sotului care pierdea un om de baza, dar cu speranta unui nou inceput, mai potrivit personalitatii mele.

6. Oameni care ti-au marcat viata…?

Pe acest domeniu de beauty in care m-am lansat din ‘99 incoace, creatoarea Irina Shrotter este acea persoana. Up Beauty Center a functionat ca o franciza a unei cunoscute companii italiene, iar Irina a fost cea care ne-a facut cunostinta si ne-a pus in legatura.
Centrul UP, pe care l-am avut timp de 5 ani, a fost o perioada de profunde satisfactii profesionale. Pasiunea s-a transformat in meserie, am inceput sa invat, sa citesc, sa merg la targuri si conferinte internationale din domeniu, am vrut sa fiu mereu la curent cu tot ce este nou si bun in industria de frumusete.

Piata de beauty de la noi fiind inca la inceputuri, m-am gandit ca ar fi o idee buna sa realizez o emisiune pe acesta tema, in care sa aduc in atentia publicului noutati in materie de tratamente, machiaje, coafuri, creme si parfumerie, etc. Astfel a luat nastere „Viata in roz”, la Tele7 ABC, propunandu-i emisiunea lui Florin Calinescu, directorul postului in acea perioada;  dupa un sezon, am ajuns cu acest format la Antena 1, post cu care am avut contract 2 ani de zile.

Ce sa spun, a fost o provocare extraordinara acest nou domeniu...eu stiam foarte bine zona de beauty, dar televiziunea imi era complet necunoscuta. Nu cochetasem deloc cu acest domeniu, dar pentru ca asa s-au potrivit lucrurile, am zis sa incerc.
Si pentru ca nu-mi place sa ma apuc de o treaba daca nu sunt pregatita, am inceput prin a lua cursuri de televiziune cu domnul Aristide Buhoiu, singurul care avea o scoala independenta pregatitoare pentru cei ce doreau sa faca televiziune. Emisiunea a fost produsa, realizata si prezentata de mine…ceea ce tu, Andreea, stii cat e de greu, mai ales pentru cineva ca mine, care abia invatase cum stau lucrurile..

„Viata in roz” a fost un proiect care mi-a fost foarte drag, am reusit sa aduc multor femei care urmareau emisiunea informatii, noutati, dar mai ales increderea ca te poti schimba, ca poti arata bine daca stii cum sa o faci. Pot spune ca temele, chiar si formatul, au fost preluate in urmatorii ani de aproape toate televiziunile, ceea ce inseamna cu siguranta un lucru bun, ca „Viata in roz” a fost o sursa de inspiratie si pentru altii.

7. In aceste conditii, pana la presa scrisa nu a mai fost decat un pas, nu?

Scriam deja articole de beauty din 2001 pentru Vivid, revista pentru expatriati, iar din 2004 am inceput sa scriu la Story. Din mai 2008, scriu si la Marie Claire, o revista superba, care trateaza atat moda, frumusetea, dar si problemele sociale de multe ori neglijate de societate.
Evenimente, lansari de produse, proceduri si noi centre deschise…am participat la aproape toate, urmarind sa fiu la curent cu tot ce inseamna piata de beauty de la noi, sub toate aspectele. Iar in ultimii ani aceasta a luat o adevarata amploare!

8. Tin in mana cartea ta. E pretioasa, pot spune, pentru orice femeie, pentru ca e un manual pentru frumusete si pentru o viata echilibrata.

Invitata fiind intr-o emisiune despre imagine si frumusete la TVR, iata, tot de Irina Schrotter, „Cu Irina la cafea” acum 2 ani jumatate, am povestit, se pare, lucruri interesante, asa ca Irina imi da ideea unui nou proiect: o carte de frumusete. Din nou amprenta Irinei pe una dintre cele mai importante realizari profesionale din viata mea, de pana acum.
Asa s-a nascut „Frumusetea se invata” o carte pe cat de frumoasa, pe atat de utila pentru orice femeie, de orice varsta. Fiecare are cate ceva de invatat sau de aflat din aceasta carte, si ma bucur ca a fost primita foarte bine de cititoare.

Am lansat cartea in aprilie 2008, muncind 2 ani la documentare, structurare si punand mult suflet cand am scris-o, toate sfaturile, tips-urile si parerile mele fiind bazate pe experienta, pe ceea ce am testat si am incercat in cei 10 ani de cand lucrez in beauty.

Asa cum o numeste o prietena de-a mea, cartea este o biblie a frumusetii, o lectura placuta, plina de invataminte, o carte pe care ar trebui sa o aiba fiecare femeie pe noptiera.
Am scos si a 2-a editie pe piata, care cuprinde cateva capitole in plus cu noutati si updatari ale temelor deja existente.

9. Care sunt cele mai importante lectii pe care viata ti le-a oferit?

Nu ma consider o femeie de cariera, nu sunt genul care sa stea de dimineata pana seara la serviciu...desi am trait si eu asemenea experiente, atunci cand tocmai incepeam afacerile. Acum am ajuns la un confort material care imi permite sa lucrez de acasa, pe proiectele care imi plac si care imi convin, sa am timp pentru familie, prieteni si oamenii dragi care ma inconjoara.

Legat de femeile cu cariere extraordinare (si nu sunt putine), pot sa spun ca petrecand foarte mult timp la birou, o fac de cele mai multe ori in detrimentul familiei. Eu cred ca nu poti face totul perfect: si cariera si sot si copii, undeva vei oferi mai putin… Si nu pentru ca nu exista dorinta sau capacitate sufletesca, ci pur si simplu pentru ca ziua are mereu doar 24 de ore. Nu ai cum sa imparti echitabil acest timp…cel putin asa cred eu. Sunt o perfectionista si uite, am vrut sa fac totul foarte bine.. dar casnicia, de exemplu, nu mi-a iesit, in final s-a rupt.

Sunt sigura ca ai cunoscut si tu femei remarcabile, frumoase, destepte, cu job-uri excelent platite, femei puternice cu alte cuvinte…care din pacate sunt singure. Din experienta iti spun ca, in perioadele in care munceam pana noaptea tarziu, daca nu lucram cu sotul meu in acelasi loc, nu ne-am fi vazut decat in weekend-uri. Cu Andrei stateau parintii mei, dar mi-as fi dorit sa imi petrec mai mult timp cu el. Astazi este student la Regie si as sta cu el ore in sir, dar nu mai are el atata timp pe cat mi-as dori eu.

Nu cred ca o femeie de afaceri isi pierde din feminitate (desi de multe ori si eu am fost tentata sa ma comport acasa sau in viata privata ca si cu angajatii!! e greu sa te delimitezi!).

Oricum cred ca trebuie sa inveti sa te cunosti foarte bine pentru a-ti accepta greselile si a putea sa le corectezi, sa-ti cunosti punctele slabe si sa „lucrezi” la ele, sa nu judeci pe nimeni si sa inveti sa fii tolerant, sa poti ajuta pe altii, sub orice forma doresti.

10. Poti sa respecti zi de zi propriile reguli in care crezi cu tarie?

Personal, nu mai vad demult lucrurile doar in alb si negru, la mijloc sunt o multime de nuante de gri.

SURSA: ANDREEA MARIN BANICA