Scoala mamelor

Acest website este cofinantat din Fondul Social European
prin Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

Investeste in oameni!

Si-au rescris propriul destin

Invata sa gandesti pozitiv

Dacă cineva ne-ar întreba cum este să fii o persoană cu dizabilităţi în societatea zilei de azi, am răspunde probabil că am evoluat mult şi că lucrurile nu mai sunt aşa cum erau cu mii de ani în urmă. Educaţia aleasă pe care avem norocul să o primim, accesul neîngrădit la orice informaţie din orice domeniu, evoluţia medicinii care a adus lumină în multe afecţiuni despre care nu se ştiau foarte multe, toate acestea ne pot ajuta astăzi să înţelegem şi să acceptăm că nu trebuie să arătăm la fel ca să avem dreptul la fericire sau pentru a realiza ceva bun în viaţa noastră. Avem nevoie doar de o minte deschisă, capabilă să vadă în oameni ceea ce sunt ei de fapt. Atât!

Drumul celor care suferă de diferite dizabilităţi este unul anevoios, cu multe nedreptăţi îndurate de cele mai multe ori senin, cu zâmbetul pe buze. Un zâmbet care arată demnitate, curaj şi dragoste, dar care ascunde o lungă şi grea luptă pentru supravieţuire. Şcoala, locul de muncă, cercul de prieteni, uneori şi familia sunt croite după măsura dizabilităţii, ţinând cont de limitele pe care boala, prin natura ei, le are. Boala, nu persoana! Cred că tocmai aici greşim noi. Ne închipuim că o persoană aflată în scaun cu rotile nu poate face prea multe, când de fapt poate stăpâni multe din tainele internetului – în condiţiile în care mai toate activităţile noastre profesionale se învârt astăzi, în mare parte, în mediul online. Ne grăbim să punem etichete, uneori din neştiinţă, alteori pentru că nu putem accepta ideea că, alături de noi, îşi bea liniştit cafeaua cineva “diferit”.

Să fii altfel poate fi ca şi cum ai nimerit în locul nepotrivit, la timpul nepotrivit. Cu toate astea, persoanele cu dizabilităţi au arătat, de nenumărate ori, că pot atinge recorduri însemnate. Cu demnitate, şi-au rescris practic propriul destin.

 

Când am citit povestea lui Liu Wei m-am gândit pentru o clipă cum ar fi fost să nu pot scrie niciodată, şi m-am speriat. Un lucru atât de banal îţi poate defini întreaga viaţă…

La 10 ani, în timp ce juca leapşa, Liu Wei s-a electrocutat şi şi-a pierdut ambele mâini. A stat 45 de zile la terapie intensivă iar şansele de supravieţuire erau mai mult decât slabe. Dar Liu Wei s-a dovedit a fi un adevărat luptător şi a reuşit să îşi revină, moment în care a aflat că va trebui să înveţe să trăiască şi să se descurce… fără mâini. Ceea ce a şi facut.

S-a apucat să înveţe să cânte la pian, o provocare căreia cu greu i-a făcut faţă. Dar a reuşit. În 2010 a câştigat marele premiu la “China’s Got Talent “ şi a intrat în Cartea Recordurilor după ce a tastat, cu picioarele, 251 de litere în ordine alfabetică … şi asta doar într-un minut.

 

Sascha şi Nyree Kindred s-au născut cu o gravă boală neurologică, ceea ce nu le dădea prea mari speranţe la un viitor strălucit. Şi totuşi îl au şi sunt un adevărat exemplu pentru noi, toţi. În 2008, la Jocurile de la Beijing a avut loc o competiţie destinată persoanelor cu dizabilităţi în care Sasha a stabilit recordul mondial pentru două stiluri de înot. Nu este singurul concurs câştigat: el şi Nyree, soţia sa, se pot mândri astăzi cu 20 de medalii din diferite competiţii dovedind că, deşi sunt diferiţi, pot atinge imposibilul.

 

Despre Lucian Negoiţă am aflat de curând şi i-am citit povestea pe nerăsuflate. Pentru cei mai mulţi dintre noi un astfel de accident ar fi însemnat un capăt de lume, însă pentru Lucian a însemnat un nou început. Poate că adevăratul început.

La 18 ani destinul mi s-a schimbat brusc, oferindu-mi şansa de a explora şi cunoaşte tainele sufletului uman. Această şansă a venit în urma unui plonjon în apă care m-a făcut de atunci să folosesc, pentru a mă deplasa, un scaun rulant, având mare grijă ca roţile să fie bine umflate… “ spune Lucian.

Lucian Negoiţă este prima persoană diagnosticată cu dizabilitate certificată drept psihoterapeut de Colegiul Psihologilor din România.

 

Sunt doar câteva exemple dintre multe altele pe care le întâlnim deseori, dar îi ocolim fără să ştim câte am avea de învăţat dacă ne-am opri şi i-am asculta. Oameni în faţa cărora mă înclin şi alături de care aş sta la poveşti ore în şir. Poate că sunt mici în faţa bolii şi nu au cum să lupte cu ea, dar nu renunţă la libertatea de a îndrăzni să viseze că pot face orice, şi mai ales la demnitate! 

Ei sunt cei care ne învaţă cum se poate trăi frumos şi demn!

 

Mihaela Varzan

Comentarii

26.08.2013