am un bietel de un an si jumatate tin sa va spun ca nu este de joaca cu depresie .;am trecut prin aceste stari si-nca mai persita dar incerc sa fac tot posibilul sa fie bine pentru copil;el n-are nici-o vina tb sa fim puternice pentru copiii nostri

am inceput sa sufar de depresie inainte de a ramane insarcinata, acum fetitta mea are 11 luni si starea mea sa persista tot mai mult, am insomnii, plang din orice, lipsa poftei de mancare, izolatie, nervi, ma vad urata si nu mai accept asa cum sunt...mi-e teama sa nu o fac pe fetita mea sa sufere si mi-e teama sa nu apelez la alte gesturi. In urma comportamentului meu am ajuns sa fiu judecata de cei mai apropiati mie ( sora mea si sotul meu) ceea ce ma face sa ma simt tot mai singura...Vreau sa lupt pentru sanatatea mea si mai ales pt fetita mea si nu stiu de unde sa incep, sa apelez la terapie psihologica sau la psihiatru??

DA SE PARE CA NU SUNT SINGURA! ma pot identifica cu aproape fiecare dintre voi in afara de faptul k sotul meu este ok nu bea nu fumeaza nu are vicii intr-un cuvant. Dar este mai toto timpul plecat lucreaza f mult. Cu starile si trairile astea ce sa facem asta e asteptam sa treaca doar se va termina odata nu? va pup si haideti sa avem speranta si incredere in Dumnezeu

De multe ori simt ca o iau razna,desi puiul meu are deja un an si jumatate eu inca mai sufar de depresie postnatala.Cel mai rau este ca nu am cu cine sa vorbesc,nu am cui sa-i povestesc ceea ce simt.Cand sunt singura acasa fara nici un motiv incep sa plang,ingerasul meu sta langa mine si incearca sa ma faca sa zambesc.Am un sot care ma iubeste foarte mult,dar nu stie sa ma asculte,ma simt inutila,nu sunt impacata cu mine insami,dar singurul lucru care imi da putere sa merg mai departe si sa simt ca viata merita intradevar traita e ingerasul meu,o fetita scumpa si cuminte.Ma bucur ca am descoperit acest site,deoarece imi pot deschide sufletul,si pot primii sfaturi de la mamicii care s-au aflat in situatii asemanatoare.

Tot ceea ce pot sa spun este faptul ca dupa 6 ani de asteptare am ramas insarcinata, ca printr-o minune, imi aduc aminte ca eram la un botez si parintele (cu care ne cunoasteam de mici copii) i-a spus sotului meu: lasa Stefan ca la voi o sa vina de Craciun, si dupa 2 luni am ramas insarcinata iar pe data de 29 decembrie am adus pe lume o minunata fetita mica, mica dar sanatoasa, am avut o sarcina fara probleme, insa in aceste 9 luni mi-a murit intai bunica, mai apoi o matusa, care pentru mine era mai ceva ca o bunica, iar in ziua in care m-am internat la spital l-am inmormantat pe bunicul meu. Am nascut prin cezariana, si primele 2 zile au fost ok, am infruntat durerile cu stoicism, radeam, eram fericita, ma luptam sa trec peste dureri si peste toate, insa incepand din a treia zi a inceput depresia, plans in continuu, nici nu puteam vorbi cu cineva, nici la telefon, nicicum fara sa plang incontinuu. Bineinteles ca toata lumea imi spunea sa nu mai plang ca am sa pierd laptele, insa e foarte usor sa vorbesti pana nu treci printr-o astfel de situatie, nu ma puteam controla, decat cand mergeam la cea mica (pentru ca am prins perioada Craciun - Anul Nou am mers la maternitatea din orasul meu, unde bebe e tinut separat). Am crezut ca ajungand acasa lucrurile se vor ameliora, insa cat a stat sotul acasa a fost mai bine, mai apoi plansul si nelinistea au continuat. Tin sa mentionez ca am o familie instarita, nu pot spune ca imi lipseste ceva, insa am incercat la inceput sa avem grija de fetita noastra doar eu si sotul meu. Dupa doua saptamani a incetat plansul insa si laptele, m-am chinuit, m-am stors, nu va pot spune, insa fetita mea, desi am nascut-o de doar 2400g manca triplu cat toti bebelusii, iar eu abia reuseam sa storc 10 ml, deci a trebuit sa trec pe lapte praf, a fost greu, lucru care nu mi-a usurat depresia. Ei bine, incetul cu incetul plansul a disparut, insa pe zi ce trece am devenit din ce in ce mai nelinistita, imi iubesc fetita ca ochii din cap, nu va pot spune, am plans atata sa am un bebe, mi-am dorit-o din toata inima, este superba, daca ati vedeao si ma iubeste, are acum 10 luni, e superba, merge in patru labe prin casa si cand ma vede rade cu ochisorii ei enormi albastri verzui, si ma striga si plang de bucurie, insa am momente cand o trimit la bunici pentru ca nu mai fac fata, cu toate ca nu ar trebui. Mi-e greu, am si o afacere de manevrat, nu poti lasa totul balta, odata ce intri in hora trebuie sa joci, adica da, am tot ce-mi trebuie si poate si ce nu-mi trebuie insa am credite, am angajati, nu e asa de usor, si nu poti lasa totul balta, si copilul are nevoie de un viitor, insa asta imi ocupa vreo 2-3 ore pe zi, de cele mai multe ori o iau cu mine, am o casa in care trebuie zilnic facut curat, Sara mea merge de-a busilea, nu-mi permit praf sau scame pe jos (insa sa nu ma credeti o mama disperata, chiar nu sunt, si apropo am scos-o afara prima oara la 2 saptamani, erau 0 grade afara, si apoi aproape zilnic cu caruciorul si pot spune ca nu a racit niciodata, singurele momente de febra le-a avut datorita dintisorilor), mai am si un sot, care ma ajuta dar e plecat de dimineata pana seara, trebuie si sa gatesc, iar cu bebe nu e asa usor, cine spune ca nu e mare lucru e mincinos, bebe se trezeste, ne jucam, papam, iar ne jucam, si apoi nani, ei papa ne ia 20 min, trebuie sa ne si jucam ca nu pot sa o las sa se joace numai singurica, si mai trec ceva minute, apoi nani, pai avem ritual, facem pa pa la casa,la jucarii, inchidem usa la dormitor, pupam fluturasii din camera si printesele, si apoi asteptam sa vina somnicul, mai bem putin ceai, sau lapte (acuma cu dintisorii mancam mai rar mancare solida, nu pofteste bebe, bine ca tine doar cateva zile), si in total ne ia 2 ore, mai dormin 1-2 h si o luam de la capat, si restul. Nu pot spune ca este un copil care face probleme, ar fi o tampenie, ce pot spune, de la 2 luni si jumatate am mutat-o in camera ei, eu aveam probleme cu somnul si de fiecare data cand ma foiam sau intram in camera o deranjam, asa ca am mutat-o in camera ei si a dormit 12continuu, fara lapte fara ceai, fara plans. O mamica foarte norocoasa, ar spune toata lumea, intr-adevar, nu am avut nici o problema cu Sara, problema sunt eu. Am senzatia ca nimeni nu ma mai apreciaza, nu e usor si bebe, si serviciu (ca sa zic asa) si familie, si singurul ajutor de nadejde este mama sotului, la care o mai duc, in rest suntem noi, eu si bebe si tata deseori, insa are si tata viciile lui, e un om deosebit, am ajuta cu casa, cu bebe, insa se ajuta cu alcoolul, nu e violent, este doar caraghios, dar pentru mine e prea mult. Simt ca o iau pe carari gresite, am inceput sa tip, sa racnesc unori, si cateodata dau sa tip si la bebe, si nu vreau, nu merita, stiu asta, dar am ajuns in punctul in care fata de ea ma stapanesc extraordinar de greu, mi-e frica sa nu ... nici nu vreau sa ma gandesc, nu mai pot sa vad alb, nici marcar gri, totul e negreu, sunt mereu nervoasa, tensionata, tip la toata lumea, simnt ca nimeni nu vrea sa ma inteleaga, de cele mai multe ori ma gandesc dimineata vai se trezeste cea mica, ce ma fac, trebuie sa termin papa, vai...cu toate ca fac aceste lucruri din reflex acum, ma descurc, nu am clacat niciodata in a avea grija de cea mica, dar totusi simt ca nu e deajuns, ca ar trbuie sa-i ofer mai mult si nu-mi ajunge timpul, in casa nu e niciodata curat asa cum as vrea (mai vine si mama mea si imi mai spune, dar de ce nu ai calcat alea, sau ...), nu mai am nici un chef sa am grija de mine, de sot nici nu mai vorbesc. Ce sa fac?Nici eu nu mai stiu...

Sunt mama unui baietel de 3 ani si 6 luni am trecut si eu prin depresia post-natala ,la mine a durat aproape un an sau poate si mai bine dar a trecut la fel cum a venit poate si ptr ca sunt o fire mai puternica va sfatuiesc si pe voi proaspete mamici sa fiti tari si sa nu lasati nimic sa va doboare faceti asta ptr puiutul vostru priviti-l in ochi si veti avea puterea necesara sa faceti orice va doresc multa sanatate la toate

Si eu sunt intr-o situatie deloc placuta. Am o fetita minunata care a aparut dupa 2 ani de incercari si multe peripetii, un sot care ma iubeste si cu toate astea nu reusesc sa mai ma bucur de viata. Nu-mi mai pot face planuri; nu-mi mai place sa ies din casa; nu mai vad rostul unei excursii,etc.

A trecut un an de cand am nascut si parca problema aceasta se agraveaza pe zi ce trece.

Si eu incerc sa imi "traiesc" viata si nu prea mai reusesc. Incerc sa ma bucur de puiutul meu, cel mai frumos dar de la Dumnezeu, dar de cele mai multe ori "singuratatea" in doi(eu si copilul) ma copleseste, nu stiu cum sa simt ca traiesc, cu toate ca deja au trecut cateva luni de la nastere?

Nu credeam in depresia postpartum pana cand nu m-am lovit de ea. Am nascut prin cezariana o fetita frumoasa si sanatoasa.prima zi dupa operatie a trecut ok : durerile de dupa au fost normale si suportabile. Ma asteptam mai rau. A doua zi in schimb am avut o stare de nervi inexplicabila.nu suportam nimic si plingeam fara motiv. Toti imi spuneau sa nu mai plang ca raman fara lapte, dar nu puteam controla situatia.copilul plangea mereu , de dormit nu dormea, eu nici atat. A durat vreo 3 zile toata povestea..oricum trebuie sa te ajute cineva in primele saptamani sa iti ramana si tie timp de odihna

Pe mine simt ca nu ma ajuta nimic.Doar sotul meu stie de toate durerile mele.Uneori simt ca nu mai pot si poate e mai bine sa nu mai traiesc, dar ma gandesc la fetita mea care e un ingeras si nu merita asta.Acum stiu ca am nevoie de ajutor si nu ma pot deschide decat acestui site unde vad atatea mamici care au trecut prin aceleasi momente.Ma simt inutila si ca nu-mi iubesc fetita indeajuns.Nici macar nu mai pot citi o rugaciune.Stiu doar ca undeva acolo sus e cineva care ma intelege si sper sa ma ajute...

cred ca toate am trecut prin asa ceva...depasim depresia doar cu ajutorul oamenilor iubiti, redeschizindu-ne sufletul, discutand, dar nicidecum inchizindu-ne in sine; asta poate face foarte mult rau micutului...

Si eu am trecut prin depresie, dar trebuie sa ne gandim ca noi suntem cele mai perfecte mamici pt copiii nostri, nimeni nu poate sa-i creasca precum ii crestem noi, sa nu credeti ca altele sunt mai bune sau ca bunicii si mamicile noastre nu s-au crezut la fel de neindemanatice ca noi, legatura srtansa dintre voi doi nu va disparea niciodata, daca esti atenta la plansetul copilului, ai sa-ti dai seama dece plange, cateodata doar numai o vorba buna si un cuvant ii este destul, incercati, va pup si mult succes

Pe mine m-au ajutat foarte mult rugaciunile, reflexoterapia, acupunctura, sportul, precum si evolutia copilului meu: primul zambet, primele gangureli.

Tuturor celor care sufera de depresie sau anxietate post partum le doresc in primul rand sa aiba rabdare si sa le ajute Dumnezeu si Maica Domnului sa depaseasca aceasta stare pentru a se putea bucura de darul minunat de a fi mama alaturi de minunile lor nou nascute.

Anemarie Rachiteanu

Multe dintre viitoarele mamici primesc vestea sarcinii intr-un moment in care nu sunt, poate, pregatite pentru un copil. Eu de exemplu nu planificasem deloc sarcina. Dar s-a intamplat, si de atunci invat impreuna cu baietelul meu cum sa fiu o mama buna. Nu stiu cat are acum puiul tau, dar sunt convinsa ca vei trece peste perioada asta putin mai delicata si ca vei reusi sa te bucuri asa cum iti doresti de fiecare nazbatie facuta de cel mic. Incearca sa fii, la randul tau, un copil. Redescopera in tine copilul de alta data, fa lucruri pe care nu le-ai mai facut din copilarie, deconecteaza-te putin de la tot ce inseamna cotidian. Crede-ma, functioneaza.

Si deschide-ti sufletul ori de cate ori simti nevoia. Imagineaza-ti o camera neaerisita: devine greu de respirat la un moment dat. Asa e si cu sufletul tau: nu lasa sa se adune, fie ele simple nemultumiri.

Numai bine va doresc!

cand se vorbeste despre copil, mereu se spune ca este acela pe care ti l-ai dorit de atata timp.. dar cum depasesti depresia atunci cand iti iubesti copilul, ii acorzi toata dragostea si rabdarea, dar ai mereu senzatia ca "a venit un pic cam devreme"?, desi esti intr-o familie, ai un sot, si o situatie cat de cat buna.