Sa ne imaginam o clipa urmatorul tablou. A venit pe lume un copil. Bucurie, flori, felicitari, sms-urile curg incontinuu, rudele si prietenii isi exprima entuziasmul. Toti sunt fericiti. Toti, in afara de proaspata mamica, a carei zambet obosit cu greu ascunde nelinistea ce a pus stapanire pe ea ca din senin. Ce se intampla? Aparent, greul a ramas in urma. Cine si-ar fi imaginat ca dupa ce a adus pe lume un bebelus de nota 10, frumos si sanatos, tanara mamica, a carei nastere a decurs fara probleme si care isi vede acum visul cu ochii, inconjurata de cei dragi, ar putea fi cuprinsa de tristete, vinovatie, stari de panica si framantari interioare: „De ce reactionez aşa, sunt bolnava?”  „Nicidecum – ne asigura medicii – , este o depresie post-natala”. Bonjour, Tristesse! 

 

Cauzele exacte ale acestor stari nu sunt intru totul elucidate, cel putin asa reiese din literatura de specialitate. Cercetatorii sugereaza ca depresiile post-natale pot aparea in urma schimbarilor hormonale ce au loc dupa nastere si pot fi influentate de stres sau o schimbare majora a stilului de viata. Fireste, situatia se poate agrava prin suprapunerea altor factori, cum sunt, de pilda, sarcina nedorita, o nastere dificila si cu complicatii, lipsa suportului social si o schimbare de moment, cum ar fi o mutare recenta, decesul unei persoane dragi sau schimbarea locului de munca, dar nu discutam acum despre cazuri extreme. De altfel, nici femeile realizate, care au atins un anumit nivel de stabilitate financiara, nu sunt ferite de depresii. Sa ne aducem aminte de un caz celebru: Printesa Diana. Ea a trecut printr-o depresie post-natala crunta, desi ulterior s-a aratat a fi o mama extrem de afectuoasa, mai mult decat atat, a fost o femeie care si-a descoperit vocatia in a fi mama. 

 

Dar sa ne lamurim cum sta treaba cu depresiile. M-am documentat temeinic si sunt pregatita sa impartasesc cu voi ceea ce stiu si simt ca mama. Specialistii identifica 3 forme de depresie post-natala. Prima si cea mai putin grava este bine cunoscuta stare de ‘baby blues’. Tanara mamica se simte brusc cuprinsa de tristete, ii dau lacrimile fara vreun motiv aparent. Aceasta stare se face simtita, de regula, la a 3-a zi dupa nastere, cand femeia are ragazul sa priveasca in jur si sa-si dea seama ca viata i s-a schimbat radical, ca bebelusul nu mai e o inimioara care bate ascunsa sub inima ei, acum este un pui de om mai mult sau mai putin galagios, care isi face mereu simtita prezenta si nevoile. Uneori, mamicile se sperie de propria reactie si se intreaba daca e normal sa se simta asa, dar cu putina odihna si doua vorbe de incurajare, recitalul de ‘baby blues’ se incheie fara urmari grave. Va marturisesc ca am avut norocul de a fi ferita de depresii post-natale, in sensul clasic al termenului.  Am asteptat cu atata dragoste acel moment, ca pur si simplu n-a mai contat nimic din ce a fost greu. Durerea de dupa operatie? Cand Ştefan mi-a pus-o in brate pentru prima data pe pitica noastra, suferinta fizica a disparut ca prin minune. Nici nu-mi mai aduc aminte ce-am spus printre lacrimi de bucurie… stiu doar ca erau cei dragi in jurul patului meu si ca micuta a fost luata in brate imediat dupa mine de catre Stefanel, fratiorul ei. E cea mai frumoasa imagine pe care memoria mea o pastreaza…Dar - de ce sa ascund? -, un foarte scurt episod de ‘baby blues’ tot am avut. Mi-amintesc foarte bine cum, in cea de-a 2-a zi (sau a 3-a) dupa ce-o nascusem pe Violeta mica si eram inca in spital, am intrat brusc intr-o stare de panica. Mi-era teama ca nu sunt in stare, ca nu pot sa acopar toate nevoile copilului meu, desi citisem foarte mult inainte, eram o mamica bine ‘potcovita’ teoretic. Am avut totusi acel moment de cadere…probabil, si din pricina oboselii acumulate. Din cauza tensiunii pe care o degajam, pitica a inceput sa planga. Plangea si nu se mai oprea. Eram disperata si starea noastra, a mea si a copilului, se agrava din ce in ce mai mult… Pana cand o asistenta a venit la mine si mi-a spus: “Va rog frumos, aveti intelepciunea si iesiti pentru cateva minute din camera si ascultati la usa ce se intampla”. In momentul in care am iesit din camera, copilul a incetat sa mai planga! Atunci mi-am dat seama ca-i faceam rau, lasand ca teama si ingrijorarea sa puna stapanire pe sufletul meu. Si atunci, stand in usa camerei de spital si privindu-mi copilul, mi-am impus ca, in momentele cele mai dure, cele mai triste, sa caut in mine resurse pentru a ma echilibra si a-mi reda starea de bine. Daca mie mi-e bine, ii transmit si copilului meu o energie pozitiva. Violeta ma simte imediat! Chiar si acum, cand ma vede trista, vine la mine, ma ia in brate si ma mangaie:‘mai, mai’…

 

Aceasta a fost experienta mea in ceea ce priveste ‘depresiile’, scurta, dar cu efect imediat. Din clipa aceea, nu mi-am mai permis moment de grava slabiciune. Nu stiu ce anume mi-a dat aceasta forta, mi-am zis la un moment dat, cand auzeam prietene care-mi povesteau propriile greutati: “mult din ceea ce va fi depinde de mine, de starea mea de spirit, n-am voie sa fiu altfel decat calda, calma, capabila pentru fiica mea”. Si cand am mai simtit pe parcurs mici caderi de oboseala, si totusi nu aveam de ales - pentru ca nevoile unui nou-nascut nu se opresc pentru ca tu esti somnoroasa - imi ziceam ca nu sunt prima mamica de pe pamant si, prin urmare, n-am de ce sa ma plang . Cand copilul tau e linistit, doarme, gangureste si creste sanatos, nu exista stimul si recompensa mai mare.

 

Am vazut, asadar, cum arata cea mai usoara forma de depresie. Ea este una foarte raspandita: specialistii estimeaza ca 75% dintre tinerele mamici trec prin stari de deruta si tristete imediat dupa nastere. Totusi, la 10% dintre femei, deprimarea si tensiunea evolueaza spre o forma mai grava. Ea se numeste ‘depresie post-natala’ si poate dura mai mult de un an. E bine ca cei din familie si cei din anturaj sa inteleaga ca depresia post-natala nu este un moft, o toana prelungita la nesfarsit, asa cum poate ar fi inclinati sa creada, si ca ea trebuie tratata cu mare grija. In aceasta perioada, femeia poate fi chinuita de sentimente de vinovatie, tristete, lipsa de incredere in sine, teama ca nu este capabila de a fi o mama buna pentru copilul sau si de a se ocupa de el in mod corespunzator. Drept urmare, ea face fata cu greu cerintelor de zi cu zi, evoluand uneori spre pierderea totala a interesului pentru rolul de mama si scaderea apetitului pentru micile placeri ale vietii. Ea poate trai o senzatie acuta de vid, pot aparea tulburari de somn si crize de panica. Este clar ca o framanta ceva si acest ceva se cere exprimat, chiar daca nu este tocmai placut. O asemenea descarcare (cu sau fara lacrimi) va ajuta sa scapati de tensiunea interioara. De cele mai multe ori, proaspetele mamici se simt jenate sa recunoasca ca sunt nefericite, atunci cand toata lumea se asteapta ca ele sa fie in culmea bucuriei. Invingeti-va aceste reticente. O faceti de dragul copilului dvs. Nu va jenati sa impartasiti trairile care va macina, cu femeile apropiate, care au mai multa experienta, fie ca este vorba de mama, de prietena sau vecina. Am avut mare noroc sa o am alaturi de mine pe mama sotului meu, care mi-a devenit din prima clipa in care ne-am cunoscut cea mai apropiata prietena, intre noi existand o afinitate dincolo de cuvinte. De altfel, Violeta mica seamana foarte mult cu ea, are aceeasi figura solara, chipul deschis, privirea albastra, parul ondulat si vocea de o caldura rara. Ei bine, de la ea am invatat in primul rand ca nu trebuie sa intru in panica, atunci cand se intampla ceva neprevazut. Ca sa nu mai spun ca a avut mare grija si a fost acolo pentru mine, de fiecare data, fara exceptie, atunci cand am avut nevoie. De pilda, cand am fost plecata in Africa, departe de tara, cu misiunea pentru UNICEF, Violeta era foarte mica, avea doar cateva luni si aveam nevoie ca ea sa nu simta lipsa caldurii mele si ‘bunica’ a fost omul care m-a inlocuit cu brio. E mare lucru sa ai un asemenea sprijin! 

 

Am remarcat ca la noi romancele, sentimentul de vinovatie si dezamagire care alimenteaza starea de depresie poate aparea si pentru ca mamicile isi fixeaza obiective nerealiste. De pilda, de a fi si mama grijulie, si gospodina perfecta, si de a le dovedi pe toate. Sfatul meu este sa va stabiliti prioritatile. Decat sa dati fuga sa gatiti mancaruri sofisticate si sa frecati clantele si candelabrele, de fiecare data cand cel mic adoarme, mai bine cuibariti-va langa el si acordati-va o clipa de ragaz rasfoind o carte, sau, de ce nu, tragand un pui de somn alaturi de el. Invatati sa-i cunoasteti ritmul, sa va potriviti respiratia cu respiratia lui - sa traiti in ritmul lui. Oricum o s-o faceti. Si atunci e mai bine ca acest acest lucru sa vina firesc, fara crispare. Am invatat din experienta, ca prioritatea mea este sa fiu alaturi de copilul meu, iar asta inseamna sa fiu o mamica sanatoasa si sa-mi respect propria stare de bine pentru a fi apta sa-i ofer fiicei mele tot ceea ce este mai bun pentru ea. Trebuie sa te respecti pe tine si, prin asta, iti respecti si copilul. Echilibrul tau il transmiti mai departe micutului tau. Cat despre curatenie, gatit, frecat, calcat… lasati mandria la o parte si apelati la ajutorul sotului si al familiei. Vor fi multumiti sa se faca utili, dar trebuie sa le spuneti clar acest lucru (barbatii, mai ales, au nevoie sa li se formuleze exact ce asteptari aveti de la ei – ganditi-va ca sunt mai derutati decat voi!)

 

Iesiti cat  mai des la plimbare cu puiul vostru cel mic. Miscarea si aerul curat fac minuni. In plus, va puteti imprieteni cu alte mamici si discuta tot ce aveti pe suflet. Daca sunteti o mamica moderna, puteti apela la internet - de ce nu? Gasiti acolo o multime de forumuri, in care mamele discuta si fac schimb de experienta, primesc consiliere on-line, fara a trebui sa-si dezvaluie identitatea. Veti descoperi ca nu sunteti singura in suferinta, ca o multime de femei s-au confruntat si se confrunta cu aceeasi problema. Veti fi surprinse cate sfaturi utile si incurajari vor incepe sa curga catre dvs din toate colturile lumii. Eu am avut o mare surpriza dupa ce mi-am facut blog , fara sa-i fi banuit la inceput potentialul.  Nu va pot spune cata bucurie mi-au adus mie si familiei mele mesajele sosite din intreaga lume, prin spatiul virtual! Solidaritatea mamicilor este o forta care va poate mobiliza si va poate pune pe calea cea buna. Chiar si acum, cand scriu aceste randuri, vreau sa simtiti cu tot sufletul ca sunt aproape de voi ca sa va dau curaj!

 

Revenind la remedii, sigur ca ideal ar fi sa consultati un specialist, imediat ce apar primele semne ingrijoratoare (tristetea persistenta, starile de neliniste, anxietatea, cosmarurile). Este esential sa stiti ce se intampla si sa aveti o explicatie ‘logica’. Si mai ales sa va intariti in convingerea ca hopul poate fi trecut. Asta va ajuta sa priviti lucrurile in perspectiva si sa va ‘setati’ pozitiv. Depresia post-natala nu va dura o viata. Exista remedii, atat medicamentoase, cat si terapii, insa cel mai eficient leac este chiar la dvs si medicul va poate ajuta sa-l descoperiti. Uneori, o singura vizita la psiholog va poate mobiliza. Sigur, o atentie deosebita trebuie acordata mamelor care alapteaza, si asta pentru ca tratamentul medicamentos in acesta perioada este exclus. Pentru mamicile care se pot deplasa pana la cabinet, varianta optima ar fi asa-numita terapie "in diada", adica impreuna cu bebelusul. Asta va ajuta sa nu va incarcati o data in plus constiinta cu sentimentul de vinovatie ca v-ati neglijat cateva ore bune copilul, iar bebelusul are sansa de a se bucura de primii pasi pe care ii faceti spre ameliorare, captand caldura si emotia pozitiva din vocea mamei.

 

Voi spune doua vorbe despre cazurile extreme, care duc la declansarea celei mai grave forme de depresie post-natala, numita de specialisti "psihoza post-partum" – e bine de stiut. Ea poate aparea in primele patru saptamani dupa nastere. Este o stare patologica severa, in care femeia pierde contactul cu realitatea. Apar schimbari bruste de comportament, halucinatii, sentimente contradictorii fata de copil, idei delirante, care pot pune in pericol atat viata mamei, cat si pe cea a micutului. Din fericire, este un fenomen rar (1 la 1000 de cazuri), iar atunci cand apare, mama este de cele mai multe ori separata de copil si tratata intr-un serviciu de psihiatrie. Ceea ce nu e motiv de rusine, e pur si simplu o etapa necesara, si nu e vina mamicii ca se ajunge acolo. 

 

Sper ca v-am impartasit destule informatii care sper sa va fie utile, poate pentru voi insiva, poate pentru o sora, o prietena, o cunostinta… Lucrul cel mai important care se desprinde din tot ceea ce a fost spus pana acum este urmatorul: ceea ce simt eu, simte si copilul meu, el este oglinda in care se reflecta fiece stare emotionala pe care o traversez. Cand ii zambesc fiicei mele si o strang in brate, o simt cum se lipeste de mine cu o caldura si o bucurie fara de margini, care ma proiecteaza direct in al noualea cer .  Cand ma-ncrunt si cad pe ganduri,  stramba si ea din nasuc si puncteaza ceva de genul: “sunt alaturi de tine, mami,  particip la rezolvarea problemei, solutia e simpla, asa ca nu te mai framanta, mai bine hai sa ne jucam sau fa-te incoace cu un piure de mere”. Dar imaginati-va macar o secunda cum arata lumea unui copil, alaturi de o mama deprimata si lipsita de interes si de energie. Este o lume posomorata, care se cufunda pe zi ce trece in nesiguranta si lipsa de orizont. Nu e de mirare ca unii copii cresc tristi si inchisi in sine, copii care nu  zambesc… Ca sa nu mai vorbim de tulburarile somatice de tipul insomniilor si al colicilor sau, mai grav, de probleme ce pot aparea in viitor in cazul in care depresia post-natala se prelungeste prea mult si care pot duce la incetinirea in dezvoltarea mentala a copilului. De aceea, mobilizati-va, nu lasati ca, la varsta la care schimbul afectiv este crucial pentru formarea personalitatii copilului, deprimarea sa ridice un zid despartitor intre voi. 

 

Aveti curaj, fiti sigure pe voi: sunteti cele mai bune mamici de pe lume si o sa vedeti ca va descurcati excelent! Ganditi-va ca timpul zboara repede. Scutecele, biberoanele si noptile de nesomn vor trece si ele. Maine-poimaine veti alerga dupa odorul vostru pe sub mese si veti rade de toate giumbuslucurile lui. Asa ca bucurasi-va de fiecare clipa alaturi de copilul vostru, pentru ca va veni, cu siguranta, o vreme, cand o sa va doriti sa intoarceti timpul inapoi si sa retraiti clipele acelea cu prima baita, primul zambet “garnisit” cu dintisori, palma mica lipita de obrazul dvs, cand puiul cel mic va spune pentru prima oara “mama”. Nu lasati ca deprimarea sa va rapeasca frumusetea acestor amintiri!