Am sa va spun o poveste foarte simpatica legata de asta: sunt fan pufuleti si, la un moment dat, urmarita fiind aproape zi de zi de ilustrii „paparazzi”, m-au pozat iesind de la dentist. Doctorita – prietena mea din copilarie. In ziua cu pricina, ne revedeam dupa o buna bucata de vreme si, stand la o sueta ca-ntre fete, ne-am amintit de timpurile bune si lipsite de griji din copilarie, cand eram vecine pe aceeaşi straduţa din Romanul natal şi ne-am dus cu gandul la delicatesele dinainte de ‘89, care nu erau preparate dupa cine stie ce retete-minune, dar cert e ca ne trezesc si acum un sentiment de nostalgie. Printre ele, „guma cu surprize” vanduta pe sub mana la intrarea in şcoala, marmelada „varsata” de prune pe care vanzatoarea ti-o vindea „la polonic” la aprozar, sucul Cico, prajiturile „cartofi”, biscuitii populari tari de-ti rupeau dintii, fasolea cu costita sau ghiveciul la borcan, parizerul, eugeniile, ciocolata cu rom, serbetul, bomboanele pentru pomul de iarna (din care ramanea in brad doar hartia, cu mestesug aranjata dupa ce consumam pe furis conţinutul delicios) si… pufuletii, parca mai buni pe vremea aia ca niciodata. 

„Nu-i adevarat”, imi spune prietena mea, „exista inca pufuletii aceia de altadata, simpli, dar gustosi, eu iau adesea de undeva din imprejurimi!” Atat mi-a trebuit sa aud!  Am luat-o cu mine in masina, am ajuns in tromba la chioscul cu pricina si am plecat acasa cu o rezerva serioasa in portbagaj, de parca nu mai mancasem nimic de o vesnicie. Am deschis o punga pe drum si am savurat pana acasa gustul copilariei. „Tine minte, sunt pufuletii cu catel!” imi spune prietena mea la despartire, ca sa stiu ce aleg pe viitor, vazand cu ce bucurie ii infulec. 

Ei, dar treaba haioasa abia acum incepe:  „codita” care, se vede treaba, ma urmarea si ma fotografia la orice pas, si-a dat seama ca n-a descoperit vreo mare traznaie stand o jumatate de zi pe urmele mele, dar cum trebuia sa-si vanda cumva subiectul, s-o fi framantat ceva vreme sa gandeasca o gaselnita care sa trezeasca ceva interes. Asa ca, saptamana urmatoare, prietena mea ma suna si ma atentioneaza amuzata: aparusera fotografii cu mine si pufuletii, insotite de un titlul de genul „Iata cum a slabit Andreea Marin!” Si marele secret impartasit in interiorul articolului de larga respiratie era: dieta minune cu pufuleti! Care va sa zica, ia te uita, „miseaua”, ce taina detine si nu vrea s-o-mpartaseasca nimanui!   

E clar ca nu era o boaba de adevar in toata povestea, ba mai mult, m-a si vazut nutritionista ca, de fapt, ma abateam de la regula dietei pe care o tineam, la indicatia ei, ca sa slabesc. Deci taman pe invers! Dar ce e amuzant e ca oameni creduli se gasesc, nu-i bai, sunt destui si cea mai buna dovada e ca, dupa scurt timp, o alta prietena dintr-o institutie mare a venit sa-mi spuna o poveste: cum ca in multe birouri de acolo, toate femeile mananca numai pufuleti, spunand ca vor si ele sa slabeasca asa cum a facut Andreea Marin!

In timp, mai multe persoane care n-au nicio legatura intre ele mi-au spus povesti asemanatoare. Fireste ca m-a distrat, dar pe de alta parte a fost pentru mine si un semn ca nu mergem deloc in directia buna: reclama e sufletul comertului, fara doar si poate, dar se pare ca exista pe piata destula naivitate cat sa hraneasca fara probleme o industrie infloritoare a „raspandacilor de zvonuri”. 

Ce voiam, de fapt, sa va spun?! A! Nu, adevarul meu e ca pufuletii nu sunt buni pentru o dieta eficienta, dar m-am informat pentru voi si exista totusi avantaje demne de luat in seama: pe punga cu pufuleti (aia de-mi trezesc nostalgia copilariei) scrie ca sunt 100% naturali, ca au calorii putine, stiu ca sunt acceptati pentru a fi vanduti in scoli, deci sunt buni si pentru copii si sunt preparati din malai, sare, un strop de ulei si... mult aer proaspat! Aşa ca da-o-ncolo de dieta: pofta buna!