Dr. Mihaela Zaharia nu are nevoie de o prezentare, pentru ca povestea de mai jos e chiar povestea sa. Dar, as putea adauga ca are toate atu-urile necesare unui profesionist care-si dedica viata cursurilor de parenting, adica educatiei si disciplinei de care, oricare dintre noi are nevoie atunci cand isi doreste sa devina sau este parinte, dar poate prea putini dintre noi recunoastem ca avem nevoie de indrumare. E tanara, sensibila, calda, explica lucruri care in practica ni se par complicate cu cuvinte simple, directe, clarificandu-ti ceea ce nu e in regula cu tine in ipostaza de parinte si propunand solutii ce-ti sunt la indemana. (Andreea Marin Banica)

Intotdeauna mi-am dorit cel putin doi copii. Acum ii am. Ioana are 5 ani, Robert are 3. Dar nu intotdeauna scenariile din mintea mea s-au potrivit cu ceea ce s-a intamplat in realitate. De exemplu,  mereu m-am gandit ca am sa nasc natural insa medicii nu au fost de acord. La inceputul primei sarcini justificarile lor aveau legatura cu inaltimea si greutatea mea prea mica, mai tarziu au avut legatura cu starea copilului si astfel am acceptat ca voi naste prin cezariana. Insa, imi inchipuiam ca la data stabilita impreuna cu medicul, ma voi duce  la spital cu bagajul, pregatita pentru operatie. N-a fost nici asa. De fapt, nici n-am apucat sa stabilim vreo data, fiindca am nascut cu doua saptamani mai devreme prin cezariana de urgenta din pricina unei hemoragii puternice. Si totul s-a intamplat intr-o sambata noaptea, cand sotul meu era plecat din localitate –  cu masina altcuiva. De ce e important amanuntul asta? Fiindca nu a avut cum sa se intoarca noaptea de la 400 de km distanta decat cu taxiul, insa a reusit ca la 5 dimineata, cand m-am trezit din anestezie, sa fie langa mine. Iar eu, singura fiind, am avut noroc de prietenul nostru medic ginecolog, care m-a luat cu masina lui in 10 minute de acasa si m-a dus la spital, unde am avut iar noroc sa gasim sala libera si pe colega lui de garda, astfel incat am intrat imediat cu ei in operatie.

Daca ar fi sa dau sfaturi unei mamici prin prisma acestei experiente, i-as spune    sa-si convinga partenerul sa-si amane plecarile inainte de nastere, iar daca acest lucru nu e posibil, sa o faca cel putin cu masina proprie si nu pe distante foarte lungi.  Daca el pleaca, atunci sa vorbeasca din timp cu un prieten, vecin care sa fie disponibil oricand (sa isi tina mereu mobilul deschis) sa o transporte cu masina la spital. Si ea sa apeleze la o prietena, o ruda ca sa nu stea singura in casa zile intregi, chiar daca se simte bine. As mai sfatui-o, daca e posibil, sa aiba inca un medic de rezerva la care sa apeleze, in caz ca primul medic nu e disponibil.  Sa aiba bagajul, banii si actele pregatite din luna a 7-a. Sa aiba numerele de la salvare la indemana, benzina in masina oricand si telefonul incarcat la maxim. Cu alte cuvinte, sa se gandeasca si la ce-ar putea sa nu fie bine, dar nu cu ingrijorare, ci pentru a fi pregatita sa preintampine acele potentiale probleme cu succes. „Sa pui raul in fata binelui” poate fi uneori calea cea mai buna de a face sa fie bine.

Desi aceasta experienta pare sa fi fost foarte tensionanta, atunci nu am avut timp sa realizez. Iar cand m-am trezit, eram o mamica tare fericita! Desi fetita mea a avut 1400 grame (cum stiam de la ultima masuratoare) nu avea sindrom Down, nu avea displazie osoasa, nu era o leguma si nu avea nici o alta boala genetica dintre cele vehiculate de medici in toata perioada sarcinii – ca motiv pentru faptul ca nu a crescut in timpul sarcinii. Eu nu mai statusem niciodata in spital pana atunci, asa ca in toata fericirea mea aflam multe lucruri noi: cum arata o plosca, cum e sa ai perfuzii incontinuu, ca e o mare realizare sa te dai jos din pat la cateva ore de la operatie fiindca doare, dar se poate cand vrei sa iti vezi pentru prima data copilul.

Insa nici prima intalnire cu copilul meu nu a fost ca-n filme. Am intrat intr-o sala cu vreo zece incubatoare, uitandu-ma uimita la fiecare si apoi si mai uimita la medic cu o privire care il ruga: „Spune-mi, te rog, care e copilul meu?!?”  Replica lui :„Nu-ti recunosti copilul?” m-a adus intr-o stare de disperare, fiindca raspunsul meu era „Nu!”. Pana la urma, mi l-a aratat. „Ok, te cred, asta e al meu”, gandeam, desi nu vedeam nici o asemanare ... pana cand i-am vazut degetele desfacute din scutec, caci dadea intruna din picioruse! Fetita mea avea degetele identice cu ale taticului ei. „Gata! E a mea! Acum chiar te cred.” Deci, nici in cazul meu nu s-a confirmat ideea de recunoastere la prima vedere intre mama si copil , asa cum ma asteptam si cum marturisesc alte mamici mai norocoase. Si nici acea iubire coplesitoare la prima vedere – poate si fiindca eu nu am avut copilul la san de la inceput. Asa ca am mai invatat o lectie: e normal si daca nu-i ca-n filme!

Urmatoarele doua zile am stat intr-un salon cu mai multe mamici sau mame in devenire, mergand din trei in trei ore sa-mi alaptez copilul. E un fel de-a spune, fiindca de fapt storceam lapte in niste flacoane gradate, la inceput cativa mililitri, apoi din ce in ce mai mult, iar copilul primea laptele cu seringa. Eram mai multe mamici, toate imbracate in halate sterile si unora asistentele le dadeau lectii cum sa faca acest procedeu . Era inca o lectie interesanta. Pentru unele mamici, alaptatul decurge usor si firesc, copilul suge fericit de cum il pun la san si lor le face placere. Pentru altele, insa, alaptatul trebuie invatat cu efort, poate fi dureros, copilul plange fiindca nu-si gaseste pozitia ideala, iar lor nu le place. La alaptat, am fost cazul fericit, insa si eu m-am obisnuit in spital cu multe lucruri despre care credeam inainte ca nu-mi vor placea.Treceam pe langa sala de nasteri de fiecare data cand mergem la incubatoare, dar nu ma mai impresionau la fel nasterile in curs de desfasurare. Ma obisnuisem si sa fac injectii si sa intind cate o mana de cate ori venea asistenta. Cele mai multe au fost cand am facut „febra laptelui”- am avut febra, imi era frig, sanii erau umflati si tari, plini de lapte. Norocul e ca trece in cateva zile.

In a treia zi de hranit copilul cu seringa, doctorita l-a luat si mi l-a pus la san. Nu ma asteptam si nu se astepta nici ea ca un copil de 1400 de grame sa aiba atata forta la supt – incat sa il opreasca de teama de a nu a suge prea lacom. Peste inca 3 zile, Ioana mi-a fost adusa in rezerva in care trecusem intre timp cu indicatia de alaptat la cerere. „Am scapat de alaptat gradat cu seringa si la ore fixe. De acum, incepe sa semene cu ce stiam eu.”  Da’ de unde! Dupa telefoanele de rigoare la toate rudele anuntand marea veste cum ca Ioana nu mai e in incubator, a urmat trezirea la realitate. Copilul a inceput sa urle. Ok, poate ii e foame, i-am dat sa suga. Tot tipete. Am schimbat-o. La fel! Am leganat-o, i-am vorbit, am mangaiat-o, am plimbat-o, am facut tot ce mi-a trecut prin cap, nimic! Am mers la asistente sa le rog sa ii dea ceva sa ii treaca. Atunci am aflat ca cel mai mic copil de pe etaj poate sa planga mai tare decat toti. Si ca reuseam sa recunosc plansul copilului meu intre atatia altii care plangeau. I-am dat ceai, i-am dat pliculet cu praf, i-am dat picaturi, i-am dat siropel. Nimic, urla intruna. Asa ca la ora 16 cand a venit si sotul meu, copilul urla si eu plangeam: „Nu mai stiu ce sa-i fac!!! E asa de dimineata!!!” Ulterior am aflat, starea mamei de disperare, incapacitatea ei de a-si controla temerile si nervozitatea este resimtita ca un ecou de micut si nu se va linisti chiar daca nu il doare nimic. Trebuie sa gasesti forta sa iti reprimi aceste sentimente negative, eventual sa parasesti putin camera pana cand iti revii, lasand copilul in grija cuiva de incredere.

Dar in cazul fetitei mele colicile erau de vina. Cei mai multi micuti trec prin asta si parintii trebuie sa se inarmeze cu rabdare si intelegere, chiar daca oboseala si nesomnul isi spun cuvantul. Colicile nu au de gand sa treaca prea repede. De fapt, la noi au durat mai mult de 3 luni. Am numarat zilnic in ordine inversa cele 100 de zile de plans ale bebelusului despre care vorbesc chinezii. Au avut dreptate, dupa 100 de zile de la nastere, a fost liniste. Eu insa nu stiam asta la inceput. Fiindca eu ultimele luni de sarcina mi le-am petrecut informandu-ma despre posibile boli genetice, despre displazie osoasa, despre cum iti dai seama ca ai o sarcina oprita in evolutie sau cum se creste un copil cu sindrom Down. Sigur, orice mamica se ingrijoreaza inainte de nastere, desi asteapta cu nerabdare intalnirea cu bebelusul ei. In cazul meu, ingrijorarile extreme dinainte de nastere nu s-au confirmat. In alte cazuri insa se confirma sau chiar daca mamica nu se ingrijoreaza de nimic inainte, pot sa apara situatii care o iau pe nepregatite. Cel mai bine cunosc situatia mamicilor care au nascut la 7 luni, fiindca langa ele am stat o luna in spital. Unele aveau copii cu o greutate mult mai mare decat al meu, pentru asta chiar le invidiam.

Cresterea in greutate constanta a Ioanei era un semn de sanatate si masuram timpul pe care il mai avem de petrecut in spital – asa ca era cantarita regulat si fiecare 50 de grame erau un motiv imens de bucurie. Altele, insa, aveau copii mult mai mici, insa toate erau foarte ingrijorate, stresate si coplesite de emotii in aceasta perioada. Asa ca as sfatui orice mamica sa se informeze dinainte si despre cresterea unui copil nascut la 7 luni, sa vorbeasca cu medicul despre asta, despre ce aparatura exista in spital, care sunt riscurile posibile, care sunt sansele de a se dezvolta normal si, nu in ultimul rand, sa vada cel putin fotografii cu copii prematuri. Pe langa faptul ca au nascut mult mai repede, socul multor mamici a fost sa-si vada copilul altfel decat si-l inchipuiau: mic, cu pielea ridata, fara grasime, uneori cu par pe piele, cu capilarele vizibile, rosiatic sau galbui (daca avea icter) – in incubator, cu tuburi de oxigen, masca pe ochi, cu ace sau branule,  ceea ce le accentua automat starea de tensiune si ingrijorare, pana sa afle daca sau ce probleme exista intr-adevar. Mai ales daca exista probleme, e bine ca mama sa nu mai fie ingrijorata in plus si de aspectele considerate normale la un bebelus nascut la 7 luni si sa se astepte la ele.

Pe de alta parte, insa, e bine sa stie ca bine ingrijiti, multi prematuri recupereaza in greutate si se dezvolta normal pe toate planurile. Eu si sotul meu suntem astfel de exemple, dar si fetita a carei mamica am cunoscut-o cel mai bine in spital care a avut 920 grame la nastere (830 grame in timpul scaderii fiziologice  in greutate de dupa nastere) si care acum e sanatoasa, frumoasa si desteapta si  in limitele normale  varstei la greutate si inaltime.
Dupa o luna de stat in spital, am revenit si noi doua acasa, incercand sa reintram in ritmul obisnuit – mai bine spus, sa ne gasim un ritm acceptabil pentru toti. Desi nu mi-a venit atunci ideea, dupa cativa ani mi-am dat seama ca toata piramida trebuintelor a lui Maslow pe care o invatasem la facultatea de psihologie (dar se invata si la economie – la resurse umane) era data peste cap. In primul rand, nevoile mele nu mai erau pe primul plan. In al doilea rand, nu mai aveam timp de ele.

SURSA: DR. MIHAELA ZAHARIA

Citeste si "Nevoile proaspetei mamici"
Citeste si “Ce se mai schimba dupa nastere”