Am cunoscut-o pe Eliza Nicolae intr-una dintre situatiile acelea, destul de putine intr-o viata normala, in care ai sansa sa descoperi un Om, dezinteresat, grabit sa ajute fara niciun beneficiu banuit in tine pentru viitor. Era vara trecuta, in perioada dezastrelor naturale care au lasat mii de oameni sub cerul liber, lipsiti de agoniseala de o viata, si in cateva zile am mobilizat toate fortele din jurul meu, alaturandu-ma unei televiziuni si UNICEF pentru a misca lucrurile cat mai repede in directia buna. Au fost cateva zile si nopti nebune, in care oricine era in jurul meu era vazut ca un potential sprijin, iar telefonul devenise unealta ce-mi ramasese lipita de ureche. Am incheiat cercul oamenilor cunoscuti si-am inceput sa sun pe oricine altcineva credeam ca poate sa ofere un sprijin, cu o donatie cat de mica pentru copiii ramasi fara adapost. Eliza era pe lista „necunoscutilor recomandati de cunoscuti”. Mi s-a spus ca e o femeie cu o minte brici, conduce o agentie de PR cu succes si asta nu a facut-o sa-si uite radacinile. Asta si speram si am sunat-o: am simtit acea omenie si deschidere de care era atata nevoie in clipele acelea, de oriunde ar fi venit. Fara ezitare. Fara scuze inventate care sa-i asigure o iesire onorabila din conversatia in care i se cerea ajutorul. Fara a se situa prea sus pentru problemele derizorii ale celor mici. Si asta... nu se uita. (Andreea Marin Banica)

Fac parte din generatia care a crescut profesional in primii ani de dupa revolutie. Statisticile ma plaseaza pe mine intre multi alti colegi cu care am avut placerea de a ma intalni in 16 de cariera in asa numita „generatie X”. Am inceput Facultatea de Litere in 1992, la doi ani dupa ce am terminat un liceu din Bucuresti si mi-am petrecut studentia intre orele de curs, cartile din biblioteca si un serviciu care se consuma in cea mai mare parte prin garzi intr-un spital bucurestean. In anul 4 de facultate eram mama. Licenta  mi-am sustinut-o printre biberoane si scutece absorbante. In 1998, speriata de perspectiva de a-mi continua viata intr-o cancelarie de scoala, am avut inspiratia sa intreb pe cineva ce anume ar putea face in tara asta un absolvent de litere. Asa am intrat in presa si de acolo, cativa ani mai tarziu, in domeniul fascinant al relatiilor publice, in care astazi imi petrec cea mai mare parte a timpului. Povestea mea nu este cu nimic diferita de cea a altor colegi de generatie – antreprenori, profesionisti cu responsabilitati in companii mari sau mici, activisti ONG, medici, profesori si, in acelasi timp, parinti.  

M-am gandit deseori ce anume ma defineste ca om, ce anume ma motiveaza profesional si de unde imi vine echilibrul care ma alimenteaza in fiecare zi cu energie. Daca ma uit la parinti mei, cu greu ma pot considera o persoana echilibrata – muncesc in medie 12 ore pe zi, ajung la birou la ora 7 in fiecare dimineata, cu cateva exceptii, iar cand plec seara acasa imi iau neaparat ceva de lucru pentru a doua zi. Acasa ma asteapta familia mea, cu intrebarile obisnuite – „ce facem maine”, „unde imi sunt tenesii”, „de ce nu mi-ai calcat camasa verde”, „noi cand mai facem niste clatite”, „trebuie sa citesc o carte pe care nu o gasesc”, „mami vezi ca maine avem sedinta cu parintii”, „nu uita ca maine mergem la mama”, „vezi ca iar iti suna telefonul”. In tot acest tumult e greu sa gasesti balanta corecta, dar cred ca insasi notiunea de echilibru s-a schimbat pentru generatia noastra. 

Nu incerc asadar sa imi definesc echilibrul prin prisma a ceea ce vedeam la parintii mei cand eram copil, pentru ca stiu ca nu se poate. Incerc sa imi gasescesc insa niste repere la care sa ma intorc permanent. Pot fi considerata usor drept „workaholica”, desi cuvantul in sine mi se pare abuziv folosit astazi. In definitiv, nu ne obliga nimeni sa optam pentru o viata profesionala frenetica si nu ne opreste nimic sa incercam sa o impacam cu nevoia de a trai o viata personala cat mai plina. Cineva ma intreba daca astazi, la nivelul la care ma aflu, as putea sa o mai iau o data de la capat, sa mai trec prin experienta intemeierii unei familii si a nasterii unui copil. Eu cred ca am fost toata viata ocupata. Asa ca sunt convinsa ca a avea viata personala e o optiune si nu consecinta unei suite de imprejurari care tin sau nu de serviciu. 

Nu spun ca este usor. Am ratat pana acum cateva serbari ale fiului meu si probabil voi continua sa ratez si altele. Am provocat cateva crize de nervi in familie din cauza telefonului care suna aproape tot timpul. Am uitat de cateva ori ca azi e ziua mamei mele. Nu am apucat sa-mi iau la revedere de la tatal meu atunci cand el si-a luat la revedere de la noi, pentru ca nu am realizat ca aceea a fost ultima lui zi. Am ajuns de cateva ori acasa in zori doar ca sa dorm doua ore. Si totusi ma consider un om echilibrat. Si cred ca aceasta notiune delicata sta in lucruri mici, traite intens si lucruri mari pe care ai puterea de a ti le indeplini pentru ca nu renunti la ele oricat de mari ar fi urgentele si crizele cu care te confrunti in fiecare zi.

De pilda, cand fiul meu era mic, nu treceam in nicio seara peste povestea spusa inainte de culcare, oricat de tare mi se inchideau ochii. Atunci mi-a venit prima oara ideea de a scrie candva povesti pentru copii, iar acesta este unul din lucrurile mari pe care mi-am propus sa le fac in viasa. 

Apoi, nu renunt la placerea de a gati, cu toate ca mi-ar fi mult mai usor sa-mi scot familia la restaurant. Cred ca a gati e una din activitatile care ma fac sa ma simt un om normal. In fiecare weekend compun retete, iar asistentul meu in aceasta operatiune este fiul meu. 

Nu refuz niciodata invitatia de a iesi in parc cu bicicletele. Mergem la muzeu, la spectacol, la film, la biblioteca, la concert – de obicei, fiul meu face programul de sfarsit de saptamana dupa ce cauta pe internet locuri si intamplari interesante - si fiecare astfel de experienta se traieste intens si cat mai memorabil cu putinta. 

Bunica mea spunea ca femeia este sufletul caminului. Eu cred ca nu e imposibil sa fii un om cu o cariera de succes si, in acelasi timp, sufletul caminului. Eu am ales sa fiu... amandoua. Si cred ca, la fel ca mine, sunt o multime de mame si tati ai generaţiei X. Daca tot ni s-a pus eticheta de workaholici, macar sa lasam in urma noastra o societate in care copiii nostri sa fie altceva. Pana atunci, ne traim viata un pic mai intens si incercam sa facem ziua de 30 de ore, ceea ce oricum e mai usor decat sa stai la coada 3 ore in frig pentru o bucata de carne sau un kilogram de portocale.