Acum doi ani, am aflat de la un client ca numele meu inseamna „fericire” in limba ebraica. Dincolo de complimentul pe care mi l-a facut, aceasta conversatie mi-a revenit in minte ori de cate ori cautam raspunsul la intrebarea daca ne nastem sau devenim fericiti.

Stiintific vorbind, fericirea este rezultatul unei reactii chimice prin care se produc anumite substante in corp, la fel cum nefericirea se manifesta in absenta lor. In intelepciunea lui indescifrabila, Dumnezeu ne-a lasat optiunea de a fi sau nu fericiti si ne-a asigurat ca nu ne vom plictisi nici de fericire, nici de nefericire.

Teoretic deci, ne nastem cu sanse egale de a deveni fericiti, pentru ca reactiile chimice sunt identice. Practic, suma intamplarilor pe care le traim ne diferentiaza si ne imparte in doua zodii – cea a fericitilor si cea a nefericitilor. Mi-am dat seama de lucrul acesta cand, la 24 de ani, am adus pe lume un copil, desi la varsta aceea puteam sa fiu fericita in zeci de alte moduri. Si nici macar felul in care mi-am dat seama ca sunt fericita nu a fost unul standard – nu am trait fiorul acela matern cand mi-am tinut prima oara copilul in brate, ci 3 saptamani mai tarziu, cand il  priveam cum se juca cu manutele. M-a coplesit atunci un sentiment profund de fericire si in acelasi timp o intelegere aproape abrupta a responsabilitatii pe care o aveam fata de fiul meu – o fiinta perfecta pe care eu am simtit ca aveam datoria sa o pastrez asa cum se nascuse. 

M-am intrebat de atunci daca oamenii responsabili sunt mai fericiti decat cei carora le lipseste sentimentul datoriei si inca nu am gasit un raspuns. Nu pot deci sa imi asum reteta fericirii pentru intreaga omenire, dar pot sa stiu ce anume ma face pe mine fericita. In profesia pe care o practic, aceea de consultant in comunicare, am trait extrem de multe momente fericite – campanii premiate, proiecte care au devenit referinta in practica acestei meserii, clienti care ne trimit flori pentru priceperea si caldura cu care le rezolvam cele mai dificile probleme, colegi care organizeaza petreceri surpriza, idei care transforma societatea in care traim, situatii de criza rezolvate cu mult sange rece. S-ar spune ca traiesc periculos si in supradoza de adrenalina in fiecare zi si, cu toate acestea, nu adrenalina meseriei ma face un om fericit, dar nici lipsa ei. 

Despre fericire am incercat sa-mi creez propria definitie la anii marilor intrebari cand, imediat dupa revolutie, miroseam primele arome ale libertatii, ale cartilor necenzurate, ale televiziunii pe banda rulanta, ale corturilor de la kilometrul 0 al democratiei, ale grevelor scolaresti impotriva profesorilor de moda veche. La varsta aceea, despre fericire stiam doar definitii mari si, fireste, filozofice, caci de simplitate nu era loc in viata mea si a colegilor mei de generatie. Imi aduc aminte si acum, cu un zambet autoironic pe buze, ce lucruri marete, savante, intelectuale si deloc concrete ne faceau fericiti atunci. 

Am intrat in viata abrupt, facandu-le pe toate deodata si fara sa ma mai gandesc „cum e treaba cu fericirea”, fiind simultan cam de toate – mama, nevasta, colega si un pic sefa c¬and era nevoie. Luna trecuta, am implinit 34 de ani si odata cu propunerea de a scrie si eu un rand in aceasta carte a venit si intrebarea cu fericirea. Am dat filmul inapoi si am incercat sa ma gandesc cand au fost marile mele momente de fericire. Am sa va dezamagesc aici, pentru ca sunt un om previzibil – marile mele momente de fericire sunt de fapt lucruri foarte mici vazute de afara si aproape intotdeauna provocate de cei din jur – de fiul meu, de familia mea, de prietenii si colegii mei, de o muzica buna, de un film care mi-a ramas in minte multa vreme, de o floare, de o conversatie, de o dimineata splendida de toamna, de un card de rate salbatice intr-un parc din Bucuresti, de prima calatorie la Londra, de cartea pe care o voi scrie in curand, de lucruri deci cat se poate de concrete. Nici vorba deci de maretiile adolescentei.

Nu stiu exact cum poti deveni sau ramane fericit, dar cred ca o cale sigura de a deveni nefericiti este aceea de a vedea fericirea ca pe ceva mare, ideatic si abstract, ca la 18 ani. Aduceti-va aminte cat de complicata era atunci fericirea, dar si nefericirea, si o sa-mi dati dreptate. Nu pot sa imi explic ce anume face tranzitia aceasta in viata noastra, de la extaz si deznadejde – caci aceste cuvinte par a defini mai exact fericirea si nefericirea adolescentina – la simpla fericire si nefericire. Sa fie oare dozajul chimic ce se tempereaza odata cu trecerea anilor si schimba intensitatea reactiilor? Sa fie viteza cu care ne traim viata si graba cu care trecem prin ea? Sa fie destinul? Sau pur si simplu, aceasta este fericirea – simpla si memorabila in acelasi timp? 

Eu nu am inca un raspuns la aceste intrebari, insa pur si simplu imi dau seama ca sunt un om fericit, dar nu, nu intrebati de ce. Sa nu vorbim deci de fericire, sa o traim mai bine, pentru ca pana o intelegem a si trecut...