Pe ecranul televizorului incepe sa curga genericul de final al filmului. „Paine si  lalele”. Imi pare rau sa ma despart de filmul asta. Acum inteleg mai bine de ce regizorul Silvio Soldini a ales sa-i dea un titlu atat de...parfumat. Aroma painii scoase din cuptor in miez de primavara parca-parca a strabatut de cateva ori camera in care ma aflam. Derulez in minte secventele pudrate cu umor tandru, cele care mi-au placut cel mai mult. Povestea Rosalbei m-a atins la suflet, si nu intamplator. Pana la un punct, ea este si povestea atator femei din Romania si de aiurea, sotii si mame a caror existenta, cu micile ei bucurii si tristeti, se consuma intre peretii caminului familial. Am spus pana la un punct, pentru ca filmul nu e degeaba o bijuterie a artei cinematografice ce si-a atras binemeritatele premii, nimic din el nu pacatuieste prin previzibil sau sabloane gata digerate. Daca nu l-ai vazut, sa mergem putin pe firul povestii si sa-i deslusim miezul. 

Se facea ca mica lume tihnita si banala a Rosalbei este data peste cap atunci cand, intorcandu-se dintr-o excursie, autocarul o uita la un popas, in Venetia. Ironic sau poate tocmai in virtutea unei neglijente cronice, sotul si fiul nu-i observa disparitia. Astfel, printr-un joc al hazardului, femeia se trezeste singura, intr-un oras necunoscut. Cu banii pe terminate si o tentativa esuata de a se intoarce acasa, Rosalba isi ia inima in dinti si accepta provocarea de a pasi in necunoscut. Isi gaseste un loc de dormit si-o o slujba la un florar. Cu timpul, libertatea deplina in care a fost proiectata fara voia ei n-o mai stanjeneste. Orasul-laguna ii deschide in fata o lume noua. Gaseste aici prietenie, intelegere, dragoste si...un acordeon, la care redescopera placerea de a canta. Dar mai presus de toate, se regaseste pe sine, Rosalba cea adevarata, cea care, la 40 de ani, realizeaza ca viata poate avea gust, poate avea savoare, poate fi altfel. Intre timp, acasa, troneaza haosul, in mijlocul caruia sotul si fiul nu-si mai gasesc sosetele si camasile curate. Mancarea nu mai are acelasi gust, la fel ca si incursiunile la amanta. Pe scurt, lucrurile o iau razna in Pescara. Micul univers, odinioara ordonat si apretat, se surpa in absenta Rosalbei...

Ma opresc aici, caci nu vreau sa va rapesc bucuria de a descoperi pe cont propriu meandrele filmului, personajele lui suculente si, evident, finalul. V-am creionat doar evolutia personajului feminin principal - radicala, dar cu atat mai concludenta pentru tema ce v-o propun spre meditatie. E o dovada de egoism sa punem nevoile noastre sufletesti inaintea celorlalte, ce decurg din statutul de „sotie iubitoare-mama grijulie-gospodina desavarsita-angajata model”?

Simpla insiruire a acestor indatoriri ne face sa ne dam seama sub ce presiune se desfasoara viata noastra de zi cu zi, in cate roluri ne-am ‘inhamat’ cu buna stiinta si cu intentia sincera de a le duce la indeplinire in cel mai onorabil mod cu putinta. Problema, asa cum se contureaza ea, pare destul de complicata si presimt ca multe dintre voi vor protesta: odata ce ai intrat in hora, trebuie sa joci!  Sau: nu-mi vad capul de treburi, alerg de dimineata pana seara, si, daca cei din jurul meu sunt multumiti, satui, bine ingrijiti si cu temele facute, seara, la culcare, pun capul pe perna cu gandul ca si pe ziua de azi mi-am indeplinit misiunea! Iar daca, Doamne fereste, se intampla ca cineva din familie sa se imbolnaveasca sau sa aiba vreun necaz, tot eu sunt cea care isi ofera umarul pe care sa se sprijine. E omeneste, nu? Viata nu e o comedie romantica, nu ne putem pierde vremea visand la autobuze care sa ne uite prin Venetia.

De acord. Am sa va pun insa o alta intrebare: stiti care este reversul medaliei? In goana noastra nebuna de a le dovedi pe toate si de a multumi pe toata lumea, reusim sa vedem mai departe de ziua de azi? Caci se poate intampla ca ziua de maine sa vina cu surprize greu digerabile, cum ar fi, de pilda, sa descoperim ca am ajuns in ochii celor mai apropiati oameni o...„cantitate neglijabila”. Cum asa, o sa ma intrebati?

Ma doare sa spun acest lucru, dar pe langa povestile femeilor de succes si ale celor care au avut indrazneala sa viseze pana departe si sa-si urmeze visul, am cunoscut de-a lungul anilor si un alt gen de marturisiri. Insumate, ele ar putea alcatui o istorie trista a femeilor din Romania, istorie consumata in tacere, uneori in umilinta. Femei - nu neaparat fara posibilitati financiare - care au ajuns sa-si traiasca viata cu capul plecat, ingenuncheate de grija pentru ceilalti si de obligatiile cotidiene impovaratoare, indepartate de sine si de ceea ce-au visat sa devina odata. Toate au pasit in viata cu speranta ca dragostea in care si-au cladit cuibul familial le va tine la adapost de suferinta. Le ascultam povestile si nu puteam scapa de intrebarea: in ce moment s-a stins licarul din ochii lor? Sclipirea aceea jucausa din priviri, acel vino-ncoace provocator, care i-a facut odinioara pe barbati sa-si doreasca sa intre pe cai invingatori in lumea lor. Mai mult, sa o cucereasca, sa o exploreze, sa o pastreze numai pentru ei. Conduceam atunci discret dialogul meu cu o astfel de femeie spre anii adolescentei ei si ai tineretii. Chipul i se insenina. Ceva solar, ceva inca impregnat de speranta se mai intrezarea acolo, printre amintiri. Descopeream ca fiecare a avut un vis, un dar, o dorinta arzatoare, ceva ce o facea sa se simta unica si ii alimenta motorul interior. Apoi si-a intalnit jumatatea, au jucat o nunta ‘ca-n povesti’ si… cam aici se termina basmul - si cel din carti, si cel din viata atator femei.  

In ce moment vraja s-a destramat? Poate atunci cand, din dorinta excesiva de a-i proteja pe cei dragi sau din cumintenie si supunere, au acceptat sa ia pe umerii lor toata povara grijilor? Pentru ca, in general, asta asteapta toata lumea de la femei: sa aiba grija de soti si de copii, de parintii si rudele mai in varsta, de gospodarie. Sa aduca si un ban in casa - daca tot au ravnit la fructul egalitatii dintre sexe! Pornind pe acest drum, le-a fost imposibil sa nu cada in capcana de a-i „servi” - voluntary, ce-i drept - pe cei pe care ii iubesc, lasandu-si sinele la urma, abdicand de la ceea ce sunt si ceea ce simt cu adevarat!  Iar de aici pana la lipsa de respect nu e decat un pas. Punandu-te sistematic pe ultimul loc, creezi senzatia ca asa e “normal” si risti sa ramai intepenita acolo intru eternitate. Caci, daca intotdeauna altcineva este mai important decat tine, ceilalti vor fi tentati sa te trateze cu neglijenta si cu dispret. Prea putini inteleg ca respectul e raspunsul potrivit pentru a echilibra balanta. 

Lumea nu mai e ceea ce a fost pe vremea bunicilor noastre. Azi femeile muncesc cot la cot cu barbatii, reusind sa faca performanta si sa-i concureze pe acestia in foarte multe domenii de activitate. Din pacate, insa, independenta sociala si materiala nu a dus, in genere, si la un parteneriat real in familie. Fie ca ne-am nascut la sat sau la oras, am fost si inca mai suntem invatate sa credem ca femeia este cea care trebuie sa se „sacrifice”, sa se „pozitioneze” macar cu jumatate de pas in urma barbatului - in familie, in cariera, oriunde. Inca mai traim sub influenta unor prejudecati adanc inradacinate in mentalul colectiv, lasandu-ne ghidate de norme pe care, daca stam sa ne gandim bine, nimeni nu ni le impune cu forta, dar care plutesc in aer configurandu-se intr-un mustrator „asa se cuvine” - caci, adesea, nu-i asa, tot noi, femeile, suntem cele care intind primele un deget acuzator, atunci cand altcineva se abate de la aceste norme.  

Fireste ca nu va indemn acum sa iesiti cu furci si tigai pe ulite, sa ne unim suflarea intr-un mars feminist. Orice radicalism imi este strain si am afirmat-o de nenumarate ori pana acum: nu sunt o feminista! Sunt impotriva extremelor, ma opun exceselor de orice fel. Iar una dintre ele este sa ne tradam propria fiinta, acceptand sa ne dizolvam in problemele altora „pana la uitare de sine”. Si mai e un aspect, care trebuie sa ne dea de gandit: luand mereu asupra noastra tot greul si toata responsabilitatea, ii privam pe cei din jurul nostru de sansa de a-si trai pe cont propriu experientele de viata, de a-si invinge temerile si inertiile si, pana la urma, de a invata ceva nou din asta! Pana la urma, si copiii nostri trebuie sa-si consume singuri destinul, nu putem trai in locul lor. Nu este deloc constructiv si eu inca gresesc, asa ca va spun lucruri traite pe propria piele.

Respectul de sine, respectul pe care il citim in ochii celorlalti este fundamental pentru a ne mentine in echilibru. El ne ajuta sa nu ne prabusim in neant, sa stim unde ne aflam pe scara propriilor valori si a celor din comunitatea in care traim. Si tot el, respectul, ii determina pe oamenii cu care impartim aceeasi bucata de paine sau acelasi birou sa-si doreasca sa ramana in raza noastra de actiune. Suntem in ochii lor un mic univers, cu o traiectorie proprie, cu vise si dorinte ce pun acest univers in miscare. Le trezim curiozitatea, pur si simplu, vor sa ramana in dialog cu noi.

Nu stiu cum se face insa, ca ne este mai usor sa sarim in ajutorul altora, decat sa ne ocupam de noi insine.  Ne risipim in mii de lucruri marunte si necesare sau in mari proiecte, la fel de necesare, uitand de sufletul nostru. Cine sa aiba grija de el?  Ce hrana ii oferim zi de zi? Nu este oare asta o prima indatorire a noastra? Cunosc atatea femei minunate, care au reusit sa rupa cercul epuizant al rutinei sau al unor situatii apasatoare care parca nu se mai sfarseau, luand singura decizie inteligenta: s-au oprit si si-au ingaduit sa faca un lucru la care au visat si pe care l-au tot amanat, pentru ca viata venea mereu cu alte „prioritati”, alte „urgente”. Este uimitor cu cata forta s-au reechilibrat! Si n-au facut decat sa lase energii noi, energii tamaduitoare, dupa care sufletul lor tanjea, sa patrunda in viata lor! Asta e ceea ce am facut si eu atunci cand fiica mea a venit pe lume si pana acum este cea mai inteleapta decizie pe care simt ca am luat-o pentru mine, pentru familia mea si pentru oamenii care ma pretuiesc si care conteaza pe mine. 

Din sutele de mailuri pe care le primesc, extrag un exemplu. Este povestea unei femei, care, la 45 de ani, absolvea o facultate si se recasatorea…cu fostul sot. Barbatul o parasise, dupa mai bine de 20 de ani de casnicie considerata model. A plecat cu o alta femeie, alaturi de care „simtea ca traieste cu adevarat”. N-au mai contat nici copiii, nici marea iubire ce i-a unit odata, nici sacrificiile… Si au fost destule, caci s-a casatorit cu el cand avea doar 19 ani si o diploma de liceu cu media 9,89. Profesorii ii prevesteau un viitor stralucit, ea insa a ales sa fie mama buna pentru copiii sai si o sotie exemplara. Mai tarziu, si-a gasit o slujba modesta, cu jumatate de norma - visul de-a urma o facultate a ramas undeva in trecut…  „Dupa divort, nu reuseam sa ma adun, eram daramata, ma invinovateam de tot si de toate, nu intelegeam unde am gresit. Eram intr-o stare jalnica. Copiii au fost cei care mi-au pus cartile in brate si mi-au spus: incearca, n-ai nimic de pierdut! Am schimbat batistele pe cursuri si asa a inceput noua mea viata. Pe bancile facultatii.” S-a dovedit a fi o studenta foarte buna si un creier valoros („rotitele in cap inca functionau!”). De asta si-au dat seama si cei care au cooptat-o intr-un proiect important. „Cu fostul sot m-am reintalnit «pe linie de serviciu». Era uluit. Nu cred ca a inteles ceva din ceea ce se discuta in sedinta, pentru ca a scapat de vreo 3 ori pixul pe jos. A urmat invitatia la o «cina de afaceri», zicea el… Singura «afacere» de care am vorbit in acea seara a fost cum m-a vazut el pentru prima oara in vacanta de iarna, acum … 27 de ani, infofolita in fulare si cat de gelos era pe baiatul care ma plimba cu saniuta si care s-a dovedit a fi fratele meu. N-o sa va ascund ce-mi spuneau simturile in acel moment: fostul meu barbat imi face curte. N-o sa va ascund nici faptul ca… am flirtat cu el.”

O poveste cu final neasteptat si fericit, la care mi-ar placea sa adaug: si au trait pana la adanci batraneti, chiar daca „in reluare”.  Povata ce se desprinde de aici e simpla. Suntem femei. In tenisi sau pe tocuri, cu toate suntem in cautarea echilibrului. Ne simtim fericite atunci cand daruim. Sa pastram un strop din dragostea pe care o revarsam cu generozitate peste altii si pentru sufletul nostru. Vor descoperi astfel ca au alaturi o comoara si vor invata sa o pretuiasca indeajuns.