Ne nastem cu o neliniste, care nu ne lasa sa stam cuminti in cutiutele noastre de lut si de paie. Indiferent cat de departe se extinde curiozitatea noastra, dincolo de scara blocului sau dincolo de orizont, ne vom pune papucii in picioare si vom pasi peste prag. Pornim la drum si orice vom face de acum incolo va purta pecetea calatoriei. Cunoasterea, iubirea, formarea si afirmarea, chiar si suferinta, caci si ea are un debut, un parcurs si o invatatura ce ne face sa nu mai fim egali cu noi, cei de dinainte. Or asta este menirea oricarei calatorii, de a ne plamadi relieful mintii si al spiritului. 

  Cu sau fara busola, dar niciodata siguri de ceea ce ne asteapta la capatul drumului, pasim in necunoscut cu dorinta de a pune la incercare tot ceea ce traieste in noi ca vis, si ca potential. Si nu conteaza daca ne miscam cu pasul melcului sau cu sprinteneala negustorului care strabate Drumul Matasii - aventura noastra geografica sau virtuala ne va trezi la realitati noi, ne va starni mintea, dinamitandu-ne din amorteala si banalitate.

  Cu ceva ani in urma, am cunoscut o doctorita din… Mongolia. Imi povestea ca cei din neamul ei sunt nomazi si ca isi muta casele (de fapt, niste corturi captusite cu piei si scoarte de pasla, cu o vatra in mijloc) dupa mersul turmelor de oi si al hergheliilor de cai in cautare de pasuni cu iarba mai grasa. Mi s-a parut fascinant sa schimbi din anotimp in anotimp peisajul in care apune si rasare soarele, chit ca nu ai geamuri la cort si, pe sute de kilometri in jur, e numai stepa goala. „Cerul deasupra Mongoliei e schimbator si de un albastru pe care nu l-am mai intalnit in alta parte - imi zicea femeia. De el imi este dor”. Poate nu intamplator stramosii ei au construit din goana cailor un imperiu latit pana peste Europa, care, secole mai tarziu, avea sa se topeasca aproape fara urme, ca norii de pe cerul patriei lor. 

  Am calatorit mult la viata mea. In 34 de ani, am vazut cat altii nu reuşesc sa vada nici in 80, si sunt recunoscatoare pentru sansa asta. Am hoinarit cu pasul, dar si doar cu mintea. S-a intamplat de sute de ori, cred, ca povestile oamenilor pe care-i intervievam sa ma arunce in colturi de lume nebanuite. Amintirile lor, impregnate cu emotii si nostalgii, ma faceau sa simt aievea parfumul acelor locuri. Sunt tari in care, probabil, n-am sa ajung niciodata, dar care mi s-au deschis imaginar datorita acestor oameni. 

  Dar, sigur, nici o povestire spusa cu har nu se compara cu o calatorie reala. Curiozitatea mi-a tinut mereu rezervoarele pline, si cum metronomul meu are un ritm alert, n-am reusit si nici nu cred ca o sa reusesc vreodata sa stau pe loc. Stiu sa-mi fac valiza si intr-o jumatate de ora la nevoie - nu ma-ndoiesc ca o sa bat si acest record. Am plecat la drum ca temerar, ca jurnalist, ca om care se duce intr-un alt colt de lume cu un mesaj si cu o misiune. Sau ca simplu turist. Mi-a placut sa impart ceea ce am descoperit cu cei care, ca si mine, viseaza sa strabata lumea in lung si in lat, dar poate ca n-au avut aceeasi sansa. De aici si ideea de a face filme documentare, cu bani mai putini, e adevarat, dar cu pasiunea si dorinta de a invata care te poate ajuta sa faci treaba asta ca la carte, luandu-i drept reper pe fratii nostri spre ispravile carora tragem adesea cu ochiul, fie ca se numesc Discovery sau National Geographic.  

Spun asta si-mi aduc aminte de o intamplare din perioada cand eram la inceputurile mele la Bucuresti, la stiri. Intr-o zi, a intrat sefa mea in redactie si mi-a zis : « Ne trebuie o fata cu prospetime, cu entuziasm, cu dorinta de a face o treaba buna, si ne-am gandit la tine. Saptamana viitoare pleci la premiile Oscar. » Nu-mi mai amintesc ce i-am raspuns, de emotie. Eram fericita, uimita, dar si speriata de responsabilitatea imensa ce-mi apasa pe umeri. Doar ca…nu am avut curaj sa marturisesc un adevar ce-ar fi putut incurca rau de tot itele: nu stiam sa vorbesc bine engleza. Fireste, facusem engleza in liceu, nu eram chiar ‘tufa de Venetia’, dar nu aveam experienta conversatiei in aceasta limba, lejeritatea care sa-mi permita sa ma concentrez asupra subiectului, si nu asupra regulilor gramaticale. Ce-am facut?!? Am marturisit? Ei bine, nu!  Si asta nu pentru ca mi-e prietena minciuna, dimpotriva, sunt convinsa ca are picioare scurte si de aceea ma tin departe de ea, dar de data asta m-am asezat la un pahar de vorba cat se poate de serios cu mine insami si-am realizat ca pot face fata, ca pot invata, intr-o saptamana, zi si noapte, atat cat sa-mi acopar lacunele majore, stiindu-mi capacitatea insemnata de a memora si, pentru ca facusem matematica-fizica si eram studenta la informatica pe-atunci, aveam o minte agera, bine organizata, o logica ce m-ajuta s-aleg cu succes adesea drumul cel mai scurt de la necunoscuta A la cunoscuta B.  Era o sansa unica si nu o puteam rata! 

Zi si noapte, am stat cu burta pe carte. Am tocit reguli gramaticale, cuvinte si sintagme noi, purtam conversatii in engleza cu peretii camerei, cred ca am si visat de vreo doua ori in engleza, in rarele ore de somn. Peste o saptamana, urcam in avion cu temele facute pentru o treaba civilizata - caci fireste ca nu sunt Fat-Frumos care creste intr-un an cat altii in 7 - cu un dictionar cat mine de mare, o documentare ampla, cu incredere ca pot face fata si cu…inima-n dinti ! Era primul meu zbor trans-oceanic si prima oara cand paseam pe pamantul american – pe atunci, inca, Taramul Fagaduintei. Acolo, in Cetatea Filmului, mi s-a deschis o lume noua. Si acum, privind in urma, realizez ca am avut aceasta sansa, pentru ca am raspuns deschis unei intamplari si am riscat. A oprit trenul in gara mea si am urcat, fara sa stiu exact unde ma duce. Dar intuitia are si ea un alt rol decisiv de care e bine sa tii cont in lipsa certitudinilor, pe care de fapt le intalnesti rareori.

  Am facut treaba buna, se pare, pentru ca anul viitor eram din nou trimisul special al TVR la ceremonia decernarii premiilor Oscar. O experienta fascinanta, dar si un ritm de munca infernal – practic, nu am dormit  timp de 10 zile decat pe furate. O fotografie care-mi aduce mereu zambetul pe buze este cea in care dorm stand pe scaunul din spate al masinii, cu capul rezemat de o sticla de plastic goala si cu gura intredeschisa, rapusa, in drumul dintre doua filmari. Probabil ca si sforaiam, desi n-am auzit plangeri din partea colegilor din echipa tehnica aflati cu mine in masina, dar norocul meu e ca fotografia doar iti arata, nu iti si “vorbeste”. Dincolo de asta, am fost singura jurnalista care a transmis – printr-un truc si ajutata de naturaletea si naivitatea de a nu fi constienta de ce se putea intampla daca eram prinsa asupra faptului – pentru Televiziunea Nationala din sala Oscarurilor, Shrine–Auditorium, inainte de seara premiilor, lucru la acel moment total interzis daca nu reprezentai reteaua de televiziune ce cumparase drepturile de trasmisie. Teoretic, nimeni altcineva nu avea voie sa faca asta. Practic, m-am descurcat.  

Am urcat timp de o saptamana, incepand din jungla ecuatoriala pana in zona ghetarilor vesnici. In fiecare zi, natura isi schimba decorul si urcam o diferenta de nivel de aproximativ 1000 m, adica marsaluiam cam 15 km din zori si pana la apus, iar asaltul final a insemnat o noapte de urcus, de la miezul noptii pana la ora 7 in zori – cand am trait cel mai frumos rasarit de soare printre ghetarii ce nu se topesc niciodata! Era atat de frig, insa, in varf  incat, desi visasem cu ochii deschisi ca o sa ma asez pe o piatra si-o sa savurez momentul dupa atata efort, nu am rezistat decat 5 minute, dar acele memorabile 5 minute in care a fost de ajuns sa privesc pe partea cealalta a muntelui, ca si cand mi-as fi vazut restul vietii. Mi-a fost clar ce trebuie sa schimb, cum trebuie sa continui si am simtit ca am atins cerul cu mana. Meschinul si-a pierdut relevanta, am redescoperit ce e cu adevarat important pentru viata mea si am schimbat astfel macazul. O aventura s-a transformat intr-o sansa nebanuita. 

 

Fiecare loc are frumusetea lui. Are pilda sa. Nimic n-a trecut prin viata mea fara sa lase ceva de invatat in urma. ‘Cuba secreta’ a fost un proiect la care am visat, fara sa realizez diferenta majora dintre documentarea facuta acasa si realitatea ce mi s-a deschis la fata locului. Intalnirea cu ‘ultimul bastion comunist’ a insemnat o intoarcere in timp suprinzatoare. Mi-am redescoperit sentimentele dinainte de ’89, dar in acelasi timp, am cunoscut si frumusetea oamenilor acelui colt de lume. Cuba m-a pus in fata unor subiecte nesperat de bune, in fata unor interlocutori ale caror interviuri devin marturii-document. Am trait clipe de viata inedite intr-o familie de cubanezi obisnuiti, a doua zi eram fata in fata cu Fidel Castro si, in urmatoarea, stateam de vorba cu artistii fara egal din “Buena Vista Social Club”. Am condus celebrele masini din anii ’40-’50, ce merg si in prezent pe strazile Cubei, am adulmecat rasaritul pe cerul de negasit altundeva al Caraibelor, am dansat pe ritmuri latino-africane la lasarea noptii in mijloc de strada in Havana, am simtit focul din inima oamenilor, tristetea neimplinirilor lor, optimismul ce-i impinge mai departe, mandria de a purta pe umeri drapelul cu chipul lui Guevara si de a fi un ghimpe in coasta unei mari puteri. 

 Asia m-a invatat ce inseamna toleranta si cum sa privesti lucrurile, ca si cand te-ai afla deasupra propriului corp, vazand situatia realist, detasat, privindu-te nu doar asa cum esti azi, ci si ca pe o proprie proiectie in viitor. Am avut sansa sa cunosc Thailanda zambind cu doar cateva luni inainte de acel tsunami devastator care avea sa o ingenuncheze. Campania de strangere de fonduri in sprijinul sinistratilor “Zambet pentru Asia" a fost o idee care s-a nascut subiectiv, recunosc, pentru ca m-am indragostit de coltul acela de lume si n-am vrut sa stau cu mainile incrucisate, mi-am dorit cu orice pret sa ajut. Si nu pentru ca e un paradis terestru, ci mai cu seama pentru ca oamenii acelor locuri mi-au schimbat ideea despre felul in care trebuie sa privesti viata, capriciile ei si ceea ce ii aduce un plus de valoare. 

Thailandezii sunt oameni frumosi, pentru ca te primesc intotdeauna cu un zambet si nu iti dau niciodata sentimentul falsitatii, al complezentei, sunt toleranti si modesti dincolo de puterea noastra de a intelege uneori, evita cu delicatete conflictul si te fac sa simti ca ceea ce vrei, ce-ti doresti sa se implineasca pe taramul lor este, in egala masura, important si pentru ei. Doua documentare facute la o distanta de numai cateva luni puneau alaturi doua imagini care cu greu se legau in constiinta mea: splendoarea unui paradis terestru si fragilitatea omului in fata stihiilor dezlantuite. Imi amintesc un detaliu care m-a impresionat dincolo de cuvinte: o fotografie intr-o casa ce fusese distrusa de ape, o poza ,asadar, peste care zacea o lingurita, şi din imagine-mi zambeau doi copii frumosi pedaland pe aceeasi bicicleta, iar mai jos, doua cuvinte subliniau starea acelei clipe suspendate: ”Happy Children”…Acum, stapanii casei nu mai existau, iar nazdravaniile fiilor lor nu are cine si le aminti…Filmand in Asia, am trait o experienta atat de impresionanta, incat ea nu poate fi egalata, ca intensitate a emotiei, decat de ceea ce am trait ulterior in Africa, unde am revenit in repetate randuri alaturi de prietenii cu inima mare de la UNICEF. 

Un alt moment important a fost calatoria in Irak si documentarul realizat - si de aceasta data alaturi de camaradul meu temerar din fiecare aventura, Calin Vrabie - printre soldatii romani : “Batalionul 812 - Soimii Carpatilor “. Am adunat povestile de viata ale militarilor romani din zona de conflict, ne-am facut prieteni pentru o viata in carcasa tancului blindat cu care ne deplasam prin desertul arid, dar nu lipsit de pericole.

  Exemplele pot continua. Cert este ca am invatat sa plec in orice calatorie fara idei preconcepute, deschisa catre experiente noi, iar mintea libera de prejudecati o iei cu tine ca tovaras de drum nu numai in periplurile reale, ci si in cele virtuale. Cartea, filmul, internetul sunt tot atatea ferestre deschise catre lumea aceasta sau catre miile de lumi ce exista, in paralel cu noi, in spatiile imaginare. Sunt unele carti care au un impact covarsitor asupra noastra, schimbandu-ne cursul vietii si ocupandu-si locul definitiv pe noptiera, altele ne traverseaza fara a lasa urme, sunt date uitarii, dar poate ramane recunostinta pentru mirajul clipei de tihna ce ni l-au daruit. Sunt carti care revin, crescand odata cu noi…sau poate ca noi odata cu ele. Cum este pentru mine Micul Prinţ de Antoine de Saint Exupery. E acolo tot timpul, pe noptiera mea, desi o stiu pe de rost. Celelalte carti se asaza alaturi de ea vremelnic, apoi sunt inlocuite de altele. Dar istoria micului print ramane mereu actuala. Ma ascund printre paginile ei inca de cand eram copil si o intelegeam intr-un anume fel, dar si astazi, cand stiu sa o decriptez cu minte de matur.  

Deschizi o carte si nu stii ce te asteapta la final. Se poate intampla ca anumite lucruri pe care le afli dand curs curiozitatii tale sa conteze mai tarziu. Urmaream zilele trecute un serial documentar despre oameni care au supravietuit in situatii extreme. Un tata intors dintr-o excursie in Alaska, ce se transformase intr-un cosmar, povestea cum el si fiul sau au fost atacati de un urs departe, pe munte, si cum au gasit salvarea in mod incredibil, printre pericole de moarte in lant şi fara apa, hrana, caldura, doar pentru ca batranul şi-a amintit ce a citit candva in adolescenta, intr-un manual de boy scouts, o lectie de supravietuire pe care cand o citesti din fotoliul comod de acasa o tratezi poate ca pe o curiozitate, o sursa de divertisment. A fost sansa lui sa scoata exact la timp din sertarul cunostintelor pe care nici nu le considera pana atunci pretioase, pe aceea care s-a dovedit hotaratoare la margine de prapastie. Si asta pentru ca odata, de mult, in loc sa joace miuta, el a citit.

O poveste de acelasi gen, cu informatii asimilate ca un fapt divers, dar care au avut ecou si s-au dovedit extrem de utile peste ani, a fost traita de cineva apropiat mie, de curand.  A fost o perioada cand ii placea sa citeasca pe internet articole pe teme medicale rar intalnite. Mai si glumea spunand ca se regaseste in fiecare diagnostic. Ei bine, tot navigand ca sa-si astampere curiozitatea, a citit despre o boala extrem de rara si despre tratamentul revolutionar ce tocmai fusese descoperit si a facut valva in lumea medicala din strainatate.

Trei ani mai tarziu, tatal sau a fost diagnosticat dupa investigatii repetate si ezitari cu acesta boala extrem de rara. Medicii de aici nu-i prea dadeau sanse de vindecare, intrucat la noi in tara nu existau cercetari si tratamente elaborate, si nici nu aveau o recomandare pentru un loc, oriunde in lume, unde ar putea gasi mult ravnita vindecare. Atunci, fiul si-a amintit ce citise candva pe internet, a cautat din nou informatia, a luat, din nou navigand in spatiul virtual, legatura cu medicii de la clinica respectiva si astazi tatal sau are o sansa reala de a trece peste aceasta cumpana. 

  Cercurile se inchid. Lumea filmului mi-a prilejuit o alta intalnire care avea sa-mi marcheze viata si sa rezoneze in sufletul meu peste ani. Nu-mi mai amintesc exact ce varsta aveam cand am decupat o poza cu Audrey Hepburn dintr-o revista veche de cinema si am ascuns-o intre copertile unui caiet de dictando. Eram eleva pe atunci. O vazusem in filmul ‘Vacanta la Roma’ si m-am indragostit din prima secunda de zambetul ei fara pereche. Cata lumina si bucurie de a trai puteau transmite acei ochi! Am considerat-o atunci un model de feminitate, o combinatie stranie si fermecatoare de fragilitate si eleganta. Si azi,  ‘Moon river’ din ‘Breakfast at Tiffany’s’ cantat de ea pe pervaz, cu parul infasurat in prosopul de baie, mi se pare mai reusit decat varianta valorosului Frank Sinatra. Dar poate sunt eu subiectiva… Iar schimbul de replici savuros, vi-l amintiti?  

“- M-as marita cu tine pentru bani intr-un minut. Tu te-ai insura cu mine pentru bani?

- Intr-un minut!

- Ce noroc pe noi ca suntem saraci! Nu-i aşa? “  

 

Ei bine, nu banuiam ca, peste ani, aveam sa pasesc timid pe urmele ei. Caci actrita pe care camerele de filmat o ‘iubeau’ si al carei zambet lumina instantaneu orice cadru avea sa lase in urma gloria ce facuse inconjurul lumii pe afise uriase cat cinematografele, creand un adevarat cult, si avea sa se dedice cauzelor nobile, oamenilor si mai ales copiilor de pretutindeni si durerilor lor, sustinand UNICEF. Iar cuvintele rostite de ea au devenit un credo pentru mine: “Remember, if you ever need a helping hand, it's at the end of your arm. As you get older, remember you have another hand: the first is to help yourself, the second is to help others “. 

(“Aminteste-ti, daca ai nevoie vreodata de o mana intinsa, o gasesti in prelungirea bratului tau. Pe masura ce anii trec, aminteste-ti ca mai ai o mana: prima este ca sa te ajuti pe tine insuti, iar cealalta e pentru a-i ajuta pe altii.”)

SURSA: ANDREEA MARIN BANICA