N-o sa credeti cat de multe femei nascute fie pe ulita vecina cu a noastra, fie in orasul de dincolo de dealul copilariei noastre, ori undeva, intr-un colt de Romanie nestiut de noi, au ajuns sa cladeasca durabil in lumea larga, dincolo de ocean, pe alt meridian. De unde forta de a razbi si de a se impune cu atata convingere pe un taram in care guverneaza alte reguli decat cele cu care au crescut ele acasa? De unde aceasta mostenire genetica  incredibila care le face irezistibile, de unde fermitatea tocului asezat elegant pe pamant, n-as putea sa va spun! Tenacitate, ani de rabdare, dor de casa innabusit in speranta reintoarcerii cu fruntea sus intr-o buna zi si cu idei pentru a face pasi inainte – toate acestea si, cu siguranta, acel ceva in plus pe care n-as sti sa-l definesc. Asa ca, dupa ce voi creiona in cateva cuvinte, spre placuta aducere aminte, crampeiul de poveste ce a facut o femeie precum Marie Curie sa-si gaseasca locul de netagaduit in istorie, va invit sa cunoasteti o femeie de care poate n-ati auzit, daca nu sunteti pasionati de comunicare pe internet, dar a carei afacere de familie a atras deja zeci de mii de oameni si e pe cale sa devina mult mai mult decat o semnatura in spatiul virtual. A schimbat multe vieti prin dialog deschis si de aceea povestea ei poate fi un punct de inspiratie demn de luat in seama. (Andreea Marin Banica)

 

MARIE CURIE – raze de speranta

Marie Curie, o viata daruita stiintei, rasplatita cu un premiu Nobel pentru lucrarile sale despre radiu, pe care l-a descoperit impreuna cu sotul sau, Pierre, la sfarsitul secolului 19. A fost prima femeie din Franta care a avut acces la un post de profesor in invatamantul superior.

Dar nu acest tip de informatii, impresionante fara indoiala, ma face sa va amintesc povestea sa. Sunt sigura ca o stiti in linii mari de cand erati pe bancile scolii, dar nu mai sunt la fel de convinsa ca profesoara de chimie v-a spus si despre miile de vieti salvate datorita ei in timpul primului razboi mondial. De atunci pana astazi progresele stiintei pe care si-a pus semnatura Marie Curie la acea vreme au devenit un sprijin permanent pentru medicina, in orice colt de lume. 

In 1914, cu sanatatea subrezita de expunerea prelungita la substantele radioactive cu care interactiona in timpul cercetarilor sale, ea se gandea la ranitii cu sanse mici de supravietuire din Franta aflata in razboi cu Germania. Avea sa echipeze o masina cu un aparat cu raze X si sa plece pe front, dorind sa amelioreze sensibil situatia celor ce nu puteau ajunge sa fie examinati in spitale. Echipa sa: fiica ei, un medic si un sofer mecanic. Crede in proiectul sau si hotaraste sa-l puna in practica, in conditiile in care nu stie caror autoritati sa le ceara sprijinul in haosul creat de conflictele armate dure. Numita oficial director in serviciul radiologic al Crucii Rosii, Marie Curie inregistreaza un succes imediat si formeaza in timp o organizatie care ajuta la salvarea a mii de oameni pentru care razele X  s-au dovedit a fi o sansa nesperata.

La finalul razboiului, Marie Curie scrie o carte-marturie, „Radioactivitatea si razboiul”, o dovada clara ca stiinta nu e o notiune abstracta, ci o realitate in sprijinul omului.

 

Mirela Zoita Popescu 

„Eu, cea de azi, cu mana streasina la ochi incercand sa descifrez sunetul si lumina secundelor care se pregatesc sa vina. Sunt bucovineanca crescuta in cel mai pasnic, lung, plictisitor si frumos oras de munte al Romaniei: Campulung Moldovenesc. Un orasel recomandabil copilariei. Cu ierni pline de zapada si veri ce miros a fan proaspat cosit, cu anotimpuri certe, copii fericiti si liceeni care viseaza evadarea spre implinirea viselor.”  (Mirela Zoita Popescu)

 

1.Unde-ti sunt radacinile? Ce mostenire ti-au lasat parintii tai?

De la mama am mostenit un anume procent de rigoare austriaca. Bucovinenii sunt mai ordonati in ganduri, mai rigizi si mai putin vorbareti decat vecinii de peste dealuri, moldovenii. Mama mi-a inspirat precizia si determinarea de a merge mereu mai departe. De a indrazni.

Tata a adus in casa „expansionismul” moldovenesc. Cu povesti fara sfarsit, magia basmelor cu vrajitoare, stafii si mituri istorice. De la el am aflat inca din primii ani toata istoria Moldovei, bataliile, biruintele si toti domnitorii. Evident, intr-o maniera subiectiva, sugubeata si poate chiar neverificata. Insa el, ca mecanic de locomotiva, avea nopti intregi la dispozitie sa urzeasca pentru mine urmatoarea poveste...

 

2. A fost liceul poarta ta spre evadare, asa cum spui, sau n-aveai cum sa banuiesti inca unde vei ajunge sa simti implinirea profesionala?

Anii de liceu - au fost fara emotii la romana...insa cu teroare la matematica. Si acum visez noaptea ca am teza a doua zi si nu stiu cum sa rezolv exercitiile.  Port amintiri calde unor profesori care m-au inspirat in anii liceului: profesorul de istorie, de matematica, de limba romana. Ca orice licean al vremii, traiam cu stres numaratoarea inversa catre momentul admiterii in facultate. 

In liceu nu am mai visat la coronita sau premii. Nici macar la medii peste 8. Doar la limba romana, engleza si franceza eram steaua alternativa a clasei. La tezele de romana, scriam din placere, divagam paunescian si nu ma opream pana profesorul nu imi smulgea caietul din fata. In rest...eram cea mai mediocra si stearsa liceanca posibila, din cel mai nestiut orasel al Romaniei. Cu frustarile inerente varstei.

Si am evadat intr-o zi de toamna, catre Iasi. De pe peron, parintii imi zambeau bland ascunzadu-si imperfect tristetea. Simteau poate ca atunci incepea si marea mea calatorie. Zburam din cuib. Orasul meu lung si mic dintre munti ramanea in urma trenului.

 

3. Dulcele targ al Iesilor a insemnat rampa de lansare, asa cum sperai?

Ah, despre Iasi...numai de bine. Iasiul este cu adevarat un targ dulce, perfect adaptat studentiei. Unii ma intreaba de ce am facut facultatea de Masini Termice. Ce tangente aveam eu cu tehnica sa urmez Politehnica? Niciuna, lumea de dinaintea lui '89 era mult mai saraca in posibilitati pentru viitor decat cea de astazi. Intr-un alt context, as fi fost atrasa de Jurnalism, Design, Ecologie sau orice alta stiinta care mi-ar fi exploatat creativitatea si dorinta de comunicare. Dar... chiar si acum ma intreb... este un adolescent de 17 ani capabil sa faca alegerea corecta asupra viitorului sau? La acea varsta - stiam doar ca trebuie sa te integrezi curentului „bun" al generatiei. Si asa, inregimentata, am ales drumul cu cararea cea mai larga. Cei cinci ani ai studentiei au trecut ca 5 clipe. 

Rascolind arhiva de imagini a mintii - dau prima data de imaginile unei campanii agricole, la struguri. Viile din jurul Iasiului, cerul inalt vazut dintre randurile de vie, mustul dulce, discotecile in aer liber. Si ma mai vad urcand si coborand dealul Copoului de atatea ori de-a lungul anotimpurilor cu tramvaiele 8 si 4 intesate in zori.

O data la doua saptamani primeam sarmale de acasa. Mama le trimitea prin mecanicul de locomotiva. De cele mai multe ori le mancam cu prietenii, pe o banca de pe peronul garii din Iasi...Si ce sarmale bune erau alea...Reci!

 

4. Despre motoarele termice, turbine si frigidere, ce ai de spus?

Pana la sfarsitul facultatii nu cred ca am vazut de aproape un motor sau o turbina. Nu pentru ca nu as fi frecventat cursurile - insa asa era atunci invatamantul - prea putin orientat catre lucruri practice, palpabile, inecat in calcule, proiecte imposibile si toceala. 

Pentru mine, experienta vietii, oamenii speciali pe care i-am cunoscut, calatoriile si mai ales dorinta de a realiza ce mi-am propus au fost „profesorii” cei mai buni! Facultatea m-a invatat sa ma scol dimineata devreme, sa lucrez sub presiune in sesiune, sa gandesc structurat... si cam atat.  Si sa merg cu nashul... pe tren.

 

5. Trebuie sa fi fost o aventura drumul de la repartitia de dupa absolvirea Facultatii de Masini Termice si prima slujba platita civilizat...

Am primit repartitia la Satu Mare, la UNIO si am aterizat o data cu ea in buzunar in alta lume. Desprinderea de studentie este dureroasa si socanta. Dintr-o lume boema, colorata si lipsita de griji profunde - eram nevoita brusc sa inteleg viata din punctul de vedere al unui inginer stagiar intr-un univers industrial, deloc colorat. Plecam din nou la drum: de la Iasi la Satu Mare.  

Serviciul era o plictiseala suprema. Stateam degeaba la un birou, faceam rebus si ascultam curgerea timpului. Toata lumea imi spunea „domnisoara inginer” dar eu nu faceam nimic! Si asta era dupa revolutie! La un moment dat nu am mai suportat, mi-am luat inima in dinti si am intrat in biroului directorului si i-am spus ca VREAU sa muncesc - vreau sa fac ceva, orice, sa mi se dea si mie ceva concret de facut! Directorul s-a uitat la mine asa cum te uiti la o insecta si mi-a spus: „Spune mersi ca ai servici!”. Cam asta a fost momentul meu de glorie la UNIO. A doua zi mi-am dat demisia. 

Am realizat brusc (ce dus rece a fost!) ca diploma de inginer nu ma poate ajuta si nici nu imi satisface dorinta de fi utila societatii. Am plecat „invinsa" spre oraselul meu natal dintre munti pentru a-mi regandi strategia de viata. Imi dadeam seama ca era timpul unei schimbari. 

 

6. Ai pus in cui diploma de inginer asadar?

Da, diploma si toate bla bla-urile termotehnice si m-am gandit: ce mi-ar placea mie sa fac in viata? Unde e chemarea? Care sunt calitatile mele cele mai importante?

La vremea aceea lista s-a completat repede: sunt o fire creativa si vizionara, foarte comunicativa, imi plac limbile straine...

M-am incarcat asadar cu multa energie pozitiva, mi-am luat inima in dinti si am intrat din nou in biroul unui director de fabrica - de data asta din Campulung Moldovenesc. I-am spus ca vreau de lucru, ca stiu limbi straine, ca sunt foarte ambitioasa si ca daca ma da afara pe usa ar face o mare greseala. Discurs de 3 minute cu sanse minime de reusita. Spus dintr-o rasuflare.

Directorul fabricii m-a privit lung, un pic surprins de tupeul meu si dupa o pauza in care eu credeam ca o sa imi arate directia usii m-a intrebat: „Auzi fetito, zici ca te pricepi la limba engleza? Saptamana asta vin in Campulung niste americani care doresc sa investeasca in fabrica noastra. Crezi ca ai putea sa ne ajuti ca traducator?” 

Ei bine, asta a fost sansa mea! Era perioada cand diverse companii din vest prospectau piata din Romania. Fabrica de lapte din Campulung Moldovenesc era una dintre cele mai atractive fabrici de lapte din tara, aflata pe lista multor investitori straini.

Primul meu job de translator a evoluat de la „suficient” la tot mai bine. Nici macar limba mea engleza cu care ma laudam nu era perfecta. Ce banalitati invatasem noi la scoala despre conversatia face-to-face! Vorbeam ca un robot cu americanii. Eram insa plina de energie si imi placea ca munca mea are un anume impact. Dintr-o data, toata lumea ma asculta - directorul fabricii cand ii spuneam ce spun americanii si americanii cand le traducem ce spune directorul. Sentimentul de „putere" era ametitor. Ma simteam norocoasa, dar norocul cel mare... era inca pe drum!

La o luna dupa ce ultimul grup de americani au plecat din oras, am primit un telefon de la seful delegatiei. Imi oferea un job de asistenta in Bucuresti - la o organizatie ce apartinea de Ambasada SUA. Cu salariu in dolari. Nu am stat pe ganduri nicio clipa, de fapt i-am spus ca accept inca inainte sa-mi spuna ce salariu o sa primesc...

 

7. Asadar, un traseu complicat: Campulung, Iasi, Satu Mare si...marea schimbare: capitala. Pentru o fata de provincie, trebuie sa fi fost cu adevarat o provocare...

Noul meu job de asistenta la o organizatie americana a insemnat o lume noua. In primul rand legatura cu o lume cosmopolita, eficienta si extrem de politicoasa. Dar si necunoscuta.

Inca din prima zi, seful meu (Ted) m-a rugat sa scriu o scrisoare pe computer pentru a doua zi. Computer (?!?)... oh, era prima data cand vedeam si atingeam un PC. Mi-a fost rusine sa spun: Nu stiu! Si uite asa, mi-am descoperit calitatiile autodidacte (care m-au ajutat des in viata). M-am apucat sa apas pe diverse butoane, sa vad ce se intampla, am stat probabil o ora sa descifrez singura ce este de facut si dupa inca o ora am descoperit un editor de text (WordPerfect pe vremea aceea). Dupa inca 5 ore – se facuse de mult noapte – triumfam! Aveam scrisoarea gata! 

Incetul cu incetul m-am indragostit de PC-ul de pe biroul meu. In fiecare zi stateam peste program pana la ore tarzii si incercam tot ce imi trecea prin cap la PC. Ma cunosteau si cei de la „security” care veneau din cand in cand in patrula lor de noapte sa vada ce se mai intampla. Intr-o zi, unul mi-a spus: domnisoara, daca munciti in ritmul asta o sa va imbolnaviti. 

Nu a trecut mult si timpul investit si noptile pierdute au adus rezultate: eram cea mai buna din birou pe computer, o „mica experta printre colegi”. 

Fara sa-mi dau seama, acumulam foarte mult! Am inceput sa calatoresc prin tara in delegatii si sa imi deschid orizontul. Si, deloc de neglijat, aveam un salariu foarte bun, cu care imi puteam ajuta parintii, fratele adolescent de acasa si sa imi umplu dulapul de haine, ceea ce insemna mult pentru mine la vremea ceea...

 

8. Cat ai evoluat intr-un an, sa spunem, in organizatie? Cat a contat pentru ceea ce esti azi aceasta experienta?

Ei bine, dupa un an si jumatate eram deja o persoana importanta! Nu ca functie, ci ca responsabilitate si influenta. Eram cea care tinea cheia de la seiful departamentului, eram cea care mergea la aeroport cand veneau ajutoare, eram cea care pleca prin tara cand veneau grupuri de americani cu treaba, dar eram si confidenta sotiei sefului, a sefei mele directe si eram la curent cu tot ce se intampla acolo. 

De la Ted (seful meu) si sotia sa, Joanne, dar si de la multi americani cu care m-am imprietenit de-a lungul timpului - am invatat principii importante despre cariera si diplomatie. Dar poate cel mai important lucru pe care l-am invatat de la ei a fost sa ascult si sa am rabdare. 

Lucrand la ambasada aveam multe sanse sa plec din tara si sa-mi continui studiile. Aveam acces la multe burse la universitati americane. Ideea de America ma speria insa! Era prea departe, prea departe de familia mea, iar oceanul mi se parea fara sfarsit. Ma atragea insa ideea sa vad si alte meleaguri si mi se parea ca experienta altor culturi ma va ajuta in viata. As fi o ipocrita daca as spune ca imi doream sa plec datorita „mizeriei din tara” sau „pentru o viata mai buna” cum spuneau multi altii. Aveam o pozitie sociala buna, stransesem o groaza de bani cu care imi permiteam multe.

In ’94, am cunoscut la mare un olandez si dupa cateva luni m-am hotarat sa ma mut la el in Olanda. Ted a fost foarte suparat caci a considerat ca am facut o alegere proasta de a nu-mi continua studiile la o universitate de prestigiu. Era ironic! Pe la ambasada se perindau tot felul de americani care imi faceau curte (unul dintre ei era baiatul unui om foarte bogat din California) si eu cunosteam pe cineva intamplator... la mare (ce banal)!

 

9. Poate ca nu a fost doar o simpla intamplare, totusi. Asa ai ajuns sa obtii primul job la o organizatie internationala de prestigiu.

Da, dupa cateva luni de Olanda, m-am angajat la Greenpeace International. Munceam asadar in inima Amsterdamului. Aterizasem in cel mai colorat loc de munca pe care l-am avut vreodata: un colectiv international (englezi, olandezi, japonezi, americani, arabi, francezi, argentinieni, etc.) de oameni tineri si toti care mai de care mai trazniti. Aveam colegi punk-isti, homosexuali, lesbiene, musulmani practicanti, nu existau reguli de imbracaminte si cu cat erai mai colorat imbracat cu atat ieseai mai putin in evidenta. 

Ma imbarcasem asadar pe o adevarata Arca a lui Noe, cu idealuri pe care incepeam sa le inteleg si eu tot mai mult. 

De pe fereastra vedeam canalele centrale, biciclistii, forfoteala vesela a turistilor. Lucram la contabilitate si inregistram toti banii care vedeau donati din toate colturile lumii. Era inca o experienta pe care o invatam din mers, cu mult entuziasm. 

Curentul green m-a prins si pe mine. Mi-am vopsit si eu parul in verde, asa ca si colegele mele, mancam vegetarian si beam sucuri verzi de patrunjel - adica tot ceea ce puteai bea in cantina de la Greenpeace Amsterdam. Am si iesit pe mare, o data,  alaturi de colegi - in largul portului Amsterdam la o actiune galagioasa de protest impotriva unei nave cu combustibil lichid stationata in port. 

 

10. Ce impact a avut cultura olandeza asupra ta, cum te-ai adaptat in noua ta tara?

Contactul cu cultura olandeza nu a fost usor. Si totusi, olandezii fac toate eforturile posibile de a te convinge ca ei sunt altfel decat nemtii. Asta e mica lor mare obsesie. Vor sa demonstreze lumii ca sunt deschisi, calzi, comunicativi si primitori. De multe ori insa, acest lucru este doar o coaja de protectie. E nevoie de timp pentru a-i convinge si a le darama prejudecatile despre Estul Europei. 

Spaima mea insa a fost limba olandeza. La inceput nu puteam distinge unde incepe sau se termina o fraza, sunetele lor harjaite sunt dureroase pentru o ureche latina. Pana la urma, i-am venit de hac limbii olandeze. Mi-am cumparat carti pentru copii si am invatat de la primele cuvinte. 

Dupa 14 ani de Olanda pot sa spun ca-i inteleg bine pe oamenii locului. Stiu care le sunt calitatile si defectele. Am reusit sa invat de la ei tot ce cred eu ca a meritat: corectitudinea, increderea in oameni, toleranta, planificarea, comunicarea directa, respectul, faptul ca poti cadea de acord chiar daca ai o parere diferita de cea a colegului tau si multe altele... 

Ce mi-a lipsit la olandezi? Pasiunea, umorul romanesc, temperamentul... Poate aceasta explica de ce acum sunt casatorita cu un roman.

 

11. Dupa Greenpeace, cum ai ajuns sa lucrezi pentru Natiunele Unite?

Urmatorul job a fost la o agentie a Natiunilor Unite in Haga. Citind ziarul in tren spre casa - Amsterdam-Haga - am gasit anuntul care parca ma cauta pe mine. 

Ca Senior Training Specialist am inceput legatura cu internetul. Exact atunci, internetul intra in viata cotidiana a tarilor din vest si incet, incet si in Romania. Jobul a fost extrem de interesant: lucram cu tari in curs de dezvoltare (in general Africa) si prin ceea ce faceam imi aduceam si eu un aport pentru o cauza nobila, umanitara.

Ca Training Specialist, am luat contact inca din ’95 cu „lumea internetului”. La inceput era doar un mijloc de comunicare, cand am plecat si din acest job eram responsabila de Online Training si imi trecusem in portofoliu unul dintre cele mai inovative portaluri de e-learning. 

 

12. Internetul ti-a schimbat viata...

Dintr-o data insa, legatura mea cu Romania crestea prin deschiderea oferita de internet. Puteam citi ziarele online si chiar comunica cu sens sau fara sens pe diverse chaturi - pe atunci la moda. 

Pe un astfel de chat, chatul ziarului Evenimentul Zilei l-am cunoscut pe Florin (actualul meu sot). El era un specialist IT la inceputul carierei profesionale (lucra in München) si abuza de cunostintele sale pentru a face tot felul de trucuri pe chat. 

Florin avea nick-name-ul Zmeul :)) Zmeul m-a rapit (de buna voie si nesilita de nimeni) din casnicia "disconnected" de doi ani pe care o aveam cu un olandez cu inima mare, calm si mult prea intelegator cu ifosele mele. De altfel, traiam in lumi paralele.

Florin imi asculta visele. Si chiar mi le intelegea, fara traducere. Florin era rational si organizat, dispus sa faca ordine si in gandurile mele aruncate pe rafturile sufletului. Un adevarat psiholog, gratis, acasa, de care te mai si indragostesti lulea.

Departe de tara, am redescoperit impreuna, am retrait copilaria si ne-am imaginat cum arata viitorul, deruland ore intregi povestirile si experientele noastre pe chat si e-mailuri. De aici a pornit viata noastra in doi. 

In 2000 s-a nascut Andrei, copilul nostru. Am trait acelasi sentiment pe care il traieste oricare mama: universul a stat in loc atunci. Florin a asistat la nastere si a plans de fericire cand a taiat cordonul ombilical.

Simti cu adevarat acea „izbire a tamplei de stele". Nasterea unui copil este si momentul nasterii unei mame... esti inundata de sentimente pe care nu le-ai mai trait, de dileme de toate marimile si mai ales de nesiguranta. 

Si... din femeia independenta de dinainte - te transformi in utilitatea unui copil a carui privire te topeste. Al carui zambet poate recompensa o noapte de nesomn. 

Chiar daca sotul fuge de la serviciu ca sa te ajute cat mai mult, stie sa schimbe scutecul in mai putine secunde decat tine si te lasa sa dormi uneori noaptea, el facand pe nany-ul cu biberonul in dinti, well, dimineata te trezesti in mijlocul urmatoarei crize de singuratate. Inevitabil el pleaca la servici – unde, desi nu recunoaste, se duce sa se relaxeze – si tu ramai ca o closca si ii numeri bebelusului toate tresaririle angelice, numarul de respiratii pe minut si astepti urmatoarea alaptare.  

Ei bine...inundata de mii de intrebari si nelinisti...m-am gandit la internet. Cu cine sa vorbesti daca nu cu alte mamici chinuite de aceleasi obsesii, doritoare de a impartasi si ele din tainele alaptatului, baitei, primului dintisor, primei febre... Si asa s-a nascut desprecopii.com. 

 

13. Site-ul tau este o afacere reusita azi, pornita insa... in joaca si din nevoia de comunicare...

In septembrie 2000 am inceput de una singura sa lucrez la un site pentru mamici si copii. Era o varianta simpla. Ca logo, alesesem o ratusca. Era prima jucarioara pe care o primise Andrei, cu cateva zile inainte de nastere. O ratusca de plastic. Acest logo are acum o recunoastere in randul tinerilor parinti conectati. Ratusca este un logo care imi este foarte drag.

Incepusem prin a aduna informatie din diverse surse olandeze si engleze despre sarcina, nastere, alaptare...informatie pe care as fi vrut sa o fi citit si eu la timpul in care am avut nevoie de ea. Ma gandeam ca ajut alte femei sa gaseasca raspunsuri. La acea vreme nu mai exista niciun astfel de site in limba romana. 

Peste cateva luni, s-a alaturat si Florin proiectului meu. Impreuna facem o echipa de succes. El, ca guru IT, este capabil sa programeze in orice limbaj planetar tot ce imi trece mie prin cap.

Site-ul meu a avut inca de la inceput un succes extraordinar, dar impactul major a fost atunci cand am adaugat suportul pentru comunitate. La inceput, un simplu forum, acum o platforma complexa care are 55 de mii de membri inregistrati si alte sute de mii de oas

De 8 ani este cel mai vizitat site pentru parinti si toti cei care aspira la aceasta calitate. Pe zi, peste 30 de  mii de vizitatori intra pe site-ul nostru si citesc peste 240 de mii de pagini - vom atinge in curand cifra de 1 milion de vizitatori si peste 7 milioane de pagini citite pe luna. 

Generatii intregi de mamici trec prin Odiseea Sarcinii (calatoria de 40 de saptamani), isi pregatesc nasterea, citind despre absolut tot ce vor sa afle: despre medici, despre spagi, despre cum se poate naste...despre probleme de infertilitate, adoptie, alaptare, despre diete, despre febra copilului, dar si despre politica, despre relatia de cuplu, religie, etc... Sunt asa de multe destine care s-au intalnit pe site-ul meu, asa de multe mamici care s-au imprietenit, cluburi de mirese, cluburi de burtici care se intalnesc prin parcuri...incat simt ca am avut un impact pozitiv asupra vietii lor.

Forumul site-ului este un loc unde poti gasi un raspuns la aproape orice intrebare. Se discuta pasional, insa cu respect, exista reguli pe care toti membrii le respecta - adica este o lume decenta, in care te simti inconjurata de prieteni. Este greu sa conduci o familie cu zeci de mii de membri si oricat de bun manager esti, nu as fi reusit fara ajutorul moderatorilor care se implica, un "golden team” virtual imprastiat in toate punctele lumii. Toata activitatea o desfasuram virtual (nimeni nu merge la birou): avem sedinte virtuale pe messenger, avem discutii de management pe forumuri dedicate, exista mustrari, promovari si concedieri.

La desprecopii.com, suntem asa de multi ca am putea face cu usurinta un partid. Partidul DC, al tuturor celor pentru care nasterea copilului lor a insemnat cel mai luminos moment din viata. Cu putin efort poate am intra si in parlament, si am adresa probleme din sistemul medical, educatie si invatamant, am combate spaga in spitale si am „poliza” un pic figura de macho a barbatului roman. 

Nu m-am gandit inca la politica, dar unul din scopurile pentru care merita luptat este cresterea calitatii vietii de familie in Romania. Ma refer aici la: emanciparea femeii, implicarea mai activa a barbatului in cresterea si educarea copilului, violenta in familie etc.

Dar hai sa nu amestecam politica! Ce este important este ca aceasta comunitate online este cea mai activa comunitate de pe internetul romanesc cand vine vorba de actiuni umanitare. Pe forumul nostru, comunitatea se mobilizeaza, depasind stadiul de indiferenta. Din toate colturile lumii (Romania + diaspora), membrii site-ului intind o mana de ajutor si participa la actiuni umanitare - cu bani, produse, relatii, suport logistic sau daca nu au posibilitatea cu o vorba buna sau o rugaciune.

Pentru mine a venit timpul acum sa ma dedic exclusiv acestui site. Florin se dedica site-ului dupa orele de servici pe care le dedica Microsoft-ului. 

Evident, a ajuns sa fie un business de familie. Nu mai este un secret pentru multi faptul ca din reclama online poti castiga destul de multi bani. Sunt insa si multe griji care ne consuma multa energie, nervi si nopti. Alaturi de noi, sunt multi oameni care ne ajuta - de la distanta: redactori, medici, moderatorii cumunitatii. 

Noi (eu si Florin) credem in internet si este cartea pe care jucam. Internetul este pentru noi si pentru asa de multe familii din Romania, sursa zilnica de informatie, de dialog cu prietenii, cu familia. Comunic cu fratele meu Adi, mai usor prin internet decat prin telefon. Pana si parintilor mei - pensionari - le-am facut lectii de comunicare pe internet si ne buzz-uim cel putin o data pe zi. Ba le trimit poze cu Andrei, ba le trimit tot felul de link-uri din ziare. Nu, nu imi mai pot imagina viata fara internet.

Auzeam de curand pe cineva ca daca ar trebui sa mearga pe luna si ar putea lua un singur obiect - ar lua laptop-ul. Ma rog, l-as lua si eu daca ar avea si conexiune la internet :)

 

SURSA: ANDREEA MARIN BANICA