Mezina unei case cu 4 copii din Braila, nascuta in prima zi a anului 1897, avea sa ajunga un nume cunoscut in lumea intreaga. Mama sa, o bucovineanca frumoasa, cu 20 de ani mai tanara decat sotul, isi va creste singura copiii, dupa ce tatal lor ii lasa in ruina din cauza patimii pentru jocul de carti si se stinge cand Ana avea numai 13 ani. La varsta majoratului, ea devenea fata hotarata care facea greva foamei, spre a-si obliga mama - dornica s-o protejeze de duritatea meseriei de medic -  sa cedeze in fata dorintei ei de a urma Medicina. Ana Aslan a dus numele Romaniei departe. Iar Wajiha Harris a adus de departe, pe pamant romanesc, minunile din povestile Scheherazadei. (Andreea Marin Banica)

Ana Aslan – tinerete fara batranete:

O intamplare avea s-o aduca pe drumul care a facut-o celebra: profesoara fiind la o clinica medicala, unul dintre studenti e tintuit la pat saptamani la rand de o artroza acuta si ea incearca un tratament nou pe baza de procaina, folosita pana atunci in alte circumstante. Dupa cateva minute de la prima injectare, bolnavul a putut indoi piciorul, iar in cateva zile a parasit spitalul. A fost inceputul unui drum lung spre cautarea leacului impotriva imbatranirii premature, un experiment indraznet care o duce pe Ana Aslan catre descoperirea Gerovitalului si Aslavitalului, eficace si pentru bolile legate de inaintarea in varsta, de imbatranirea sistemului nervos si cardiovascular, pentru tratarea copiilor cu deficiente mintale, reumatism, stari depresive, arterioscleroza, boala Parkinson, regenerarea parului sau maladii cronice diverse.

Devenita o personalitate respectata in lumea medicala internationala cu toate restrictiile impuse de regimul comunist, Ana Aslan hotaraste sa se foloseasca de pozitia sa si sa adaposteasca la Institutul de Geriatrie si batrani care nu mai aveau pe nimeni pe lume sau oameni aruncati in strada in numele „luptei de clasa”, in conditii de viata decente care sa nu le raneasca demnitatea varstnicilor si fara sa le perceapa taxa de camin-spital. Partidul ii imputa, insa, o suma imensa, contravaloarea cazarii si tratamentului batranilor de la infiintarea caminului, din 1952 pana in 1978 si o poarta prin tribunale timp de 7 ani. Este in final achitata, dupa mari eforturi de a demonstra beneficiul adus Romaniei pe baza supravegherii lor pe timp indelungat; dealtfel, numai tratamentele si medicamentele brevetate de ea aduceau Romaniei venituri anuale de peste 17 milioane de dolari. Pacienti celebri precum Pablo Neruda, Salvador Dali, Aristotel Onassis, Jacqueline Kennedy, Indira Gandhi, Charles de Gaulle, Marlene Dietrich sau Charlie Chaplin au apelat la tratamentele romancei Ana Aslan.   

Femeie frumoasa si culta, vorbea cu usurinta franceza, engleza, germana, italiana, spaniola, greaca sau poloneza. Iubea muzica clasica, bucataria franceza si savura cafeaua. Intr-o incapere a institutului de la Otopeni se mai pastreaza inca o ceasca din care a baut ultima cafea. De o eleganta aparte, Ana Aslan era aparitia in taioarele de stofa ireprosabile create de croitorul sau italian, asortate cu blanuri si perle veritabile, sau in rochii de matase naturala pastelate. Nu a avut noroc in dragoste, a avut pasiuni pentru barbati alaturi de care nu a cunoscut implinirea.

Cancerul i-a luat viata cu un an inainte de Revolutie, s-a stins din viata la Inaltarea Domnului. A fost o inmormantare fara pompa si fara lumanari, asa cum a dorit Cabinetul 2, desi Ana Aslan a fost o femeie cu credinta in Dumnezeu. Dar mai presus de asta sta numele ei daltuit de greci pe mausoleul parintelui medicinei, Hipocrate, din Thessalia.  
 
INTRO Interviu Wajiha Harris:

Sunt oameni pe pamant care sfintesc locul, asa cum spune o vorba veche, oriunde s-ar afla. Pentru ca au darul de a lasa ceva in urma, ii framanta nelinistea de a pune caramida peste caramida ca sa dea vietii un sens. Un astfel de om este Wajiha Harris. Numele ei este strans legat de cel al Fundatiei Scheherazade, care arata ca, uneori, si oamenii fac minuni pe pamant. Si, desi s-a nascut departe de Romania, aceasta femeie a cladit ceva durabil la noi acasa. Pentru copiii nostri. Si pentru cei ce vor veni.

Interviu Wajiha Harris:

Unde ti-ai petrecut copilaria si care sunt lectiile ei de viata, care sunt oamenii care si-au pus amprenta asupra devenirii tale?

Mi-am petrecut copilaria in diverse orase mai mici sau mai mari din Pakistan, intrucat tatal meu lucra in armata si eram nevoiti sa ne mutam o data la 2-3 ani. In acele zile, perioada de lucru pentru ofiterii de armata era de la 7.30 la 14, ceea ce insemna ca imi aveam parintii alaturi atat la micul dejun, cat si la masa de pranz si cina - o situatie foarte rar intalnita in ziua de azi. Dupa-amiaza, tata iesea cu noi sa facem sport, sau daca nu, ieseam noi singuri si ne jucam cu copiii din cartier intreaga dupa-amiaza – este un aspect ce lipseste din viata multor copii din ziua de astazi, din motive diverse precum media, computerul si intr-o oarecare masura, cred ca tine si de probleme de siguranta. Eu am crescut in tabere militare care erau bine pazite, oricat de mult ar fi fost copiii lasati afara nesupravegheati, ei erau in siguranta. O singura regula aveam, pe care trebuia sa o respectam, aceea de a ne intoarce acasa inainte de apus.
Dupa moartea bunicii mele, bunicul meu a venit sa locuiasca cu noi, avea obiceiul ca la asfintitul soarelui sa puna un scaun in poarta ca sa se asigure ca nu mai vine niciun prieten in vizita dupa lasarea intunericului. Nu lasa pe nimeni inauntru nici daca era vorba despre cineva care venea in vizita la fratele meu. Prietenii fratelui meu nu se dadeau batuti, insa. Veneau prin casa vecinului nostru si sareau de pe acoperisul lui pe acoperisul casei noastre, apoi se plangeau fratelui meu ca bunicul nu ii lasa sa intre. De asemenea, ori de cate ori venea la noi cate un prieten, bunicul ii intreba ce meserie avea tatal, unde lucra si din ce fel de familie provenea. Noua ni se pareau foarte stanjenitoare aceste intrebari, dar, in mod surprinzator, iata ca azi am tendinta de a-i pune fiului meu aceleasi intrebari.
Bunicul mai avea un obicei, acela de a ne obliga sa purtam niste caciuli din lana pe timp de iarna, caciuli care erau, dealtfel, foarte urate la acea vreme si uneori ne punea sa purtam si pijamele pe sub rochiile lungi, ceea ce ne facea sa aratam ca niste clovni. Si era „specialitatea” unuia dintre verisorii nostri de a-i spune bunicului cat de rece era afara si sa aiba grija de noi sa nu racim sau sa ne imbolnavim, asa ca bunicul imediat ne punea sa purtam caciulile urate. Era un lucru care ni se intampla cel mai adesea cu anumite ocazii mai speciale sau la vreo petrecere, cand verisorul ne crea mereu probleme cu batranul nostru, de care insa azi imi amintesc razand.
Bunicul ne spunea mereu multe povesti despre tot felul de oameni si despre viata sa. Calatorise in Canada in 1930, iar noi, copii fiind, gaseam fascinant faptul ca i-a luat 40 de zile sa ajunga din India in Toronto in acea vreme. Radeam mult impreuna, iar vacantele de vara ni le petreceam cu verisorii nostri, adesea catarati in pomi sa culegem mango sau alte fructe de sezon. Uneori mergeam la picnic, ne strangeam vreo 20 de copii, impreuna cu parintii si bunicii.

Ce vremuri... Imi trezesc nostalgia propriei copilarii. Cand s-a rupt vraja acelor timpuri fara griji, cand bunicul si povestile lui s-au retras spre odihna?

Cand bunicul din partea mamei a murit, a venit bunica sa stea cu noi. Era o femeie foarte desteapta. Ne supraveghea mereu, orice faceam, iar unele comentarii de-ale ei cu privire la anumiti oameni inca sunt valabile dupa decenii. Oamenii din vremea aceea aveau o anumita intelepciune de necontestat, pe care o apreciezi abia atunci cand devii parinte.
Imi amintesc din perioada copilariei ca o vreme indelungata am avut multe paturi si cuverturi in sufrageria bunicului. Ne distram pe cinste sarind pe ele, dar cateodata dispareau brusc si dupa un timp apareau la loc. Fiind copii, nu ne gandeam decat la distractia pe care o aveam sarind pe acele paturi, nu stiam ce se intampla cu ele de tot dispareau si apareau altele in loc si nimeni nu ne-a spus nimic atunci. Mult mai tarziu am aflat ca acele paturi erau cumparate de catre bunica si duse apoi la orfelinate. Bunicii mei erau niste oameni foarte religiosi, dar in sensul spiritual al cuvantului. Nu ne obligau niciodata sa facem un anumit lucru, dar ne spuneau mereu despre lucrurile bune ale vietii, despre fapte bune si despre ce inseamna niste principii de viata sanatoase. Filosofia de viata pe care ne-o povesteau parintii si bunicii era ceva dominant in cultura noastra. Ii hraneau pe cei saraci, isi ajutau rudele care nu o duceau chiar atat de bine si nu se laudau niciodata cu aceste lucruri, le pastrau pentru ei. Nu i-am auzind vorbind despre faptele lor cu nimeni. Se rugau de 5 ori pe zi, iar noua ne spuneau lucruri care ma insotesc si astazi, lectii de viata ce te ajuta sa treci peste orice greutate, oricand, oriunde. Sunt valori universale ce pot fi aplicate mereu, care aduc numai lucruri bune si care sunt apreciate in orice colt de lume, indiferent de religie, rasa sau culoare.

Care e mostenirea spirituala a locului in care te-ai nascut, dincolo de invataturile din familie?

Vin dintr-o tara foarte bogata din punct de vedere spiritual, iar cultura Sufi este ceva care a devenit foarte „la moda” in zilele noastre. In orasul din care vin eu, Lahore, se gaseste altarul Data Sahib care apartine culturii Sufi, un altar care se afla acolo de sute de ani si pe care eu il port in suflet. Orasul meu natal are o populatie de aproape 7 milioane de oameni si nu cred ca cineva s-a culcat vreodata cu stomacul gol, iar asta se datoreaza lui Data Sahib. Asta pentru ca oamenii merg de obicei la acest altar, se roaga si isi spun dorintele, fagaduind ca vor hrani alti oameni mai saraci daca acestea li se implinesc. Si astfel s-au dezvoltat niste servicii de catering profesionale unde anumiti oameni gatesc zi si noapte pentru cei flamanzi pentru ca multe dorinte se implinesc! Toti oamenii saraci si infometati merg sa manance in astfel de locuri, mancarea este distribuita 24 din 24, 7 zile pe saptamana si oricine poate manca acolo, la orice ora. Astfel, niciun om nu-i poate judeca pe cei din jurul sau. Orasul este un loc pentru orice fel de oameni, pentru oameni care vin sa se roage sau pentru oameni care vin doar sa manance o masa calda. Data Sahib era un om obisnuit care, insa, propaga foarte intens mesajul iubirii de Dumnezeu, milita pentru pace intre oameni si explica faptul ca Dumnezeu judeca omul din prisma intentiilor si actiunilor sale, nu luand in considerare ceea ce il inconjoara. Acest om a lasat in urma o mostenire care este actuala si in ziua de azi (lasa asa, ce urmeaza intareste ideea, dar nu e exact acelasi lucru), dupa secole, nu datorita bogatiei sale sau pentru ca ar fi fost vreun proprietar de pamant sau om de afaceri, ci pentru ca era un om simplu care transmitea mesajul important al lui Dumnezeu. Iar el va ramane in memoria generatiilor ce vor veni.
Mama mea era profesoara de meserie si in paralel facea si multa munca sociala. Exista un oras cu foarte multe sate mici, unde sunt foarte putine sanse de angajare si unde mama mea le-a invatat pe aproape toate femeile dintr-un sat arta cusutului, sa faca broderii, sa-si dezvolte abilitatea de a face diverse alte lucruri manuale. Toate femeile au invatat sa faca diverse broderii pe batiste, fete de perna sau de masa, au inceput sa le vanda in orasele din apropiere, ceea ce a insemnat o metoda de angajare si o sursa regulata de venit, in conditiile in care stateau si acasa, cu copiii.

Tu ai fost o fata foarte ambitioasa si la 20 de ani lucrai deja intr-o banca... Care erau visele tale mai departe de acest pas, coincid cu ceea ce ti-a oferit viata mai tarziu?

Da, la varsta de 20 de ani lucram deja intr-o banca, gandindu-ma ca dupa un an - un an si ceva, voi incepe un MBA, dar am sfarsit prin a ma casatori dupa un an si jumatate de munca. Dupa ce m-am casatorit la varsta de 22 de ani, m-am mutat dintr-un loc intr-altul: Singapore, Dubai, Praga si apoi Romania. Intotdeauna am avut de lucru sau, mai degraba, intotdeauna am gasit cate ceva de facut. Dupa nasterea fiului meu am stiut ca un post full time nu era posibil din moment calatoream ca familie foarte mult, iar eu eram, mai mult sau mai putin, o mama singura. Si pentru ca nu traiam in tara in care ma nascusem, unde, de obicei, te poti bucura de sprijinul parintilor sau al rudelor in ceea ce priveste cresterea unui copil, nu imi permiteam luxul de a-mi lasa copiii cu familia. Intr-o oarecare masura, nu am incredere nici in bone, cu care mi-as fi putut lasa copiii si sa plec la servici cateva ore bune. Asa ca am facut diverse lucruri care mi-au permis aceasta flexibilitate de a veni foarte des acasa sau de a lucra de acasa in mare parte a timpului.

Oriunde am mers, copiii mei au fost langa mine. Si, desi inca traim intr-o lume a barbatilor,  eu nu am nicio problema cu privire la acest aspect. Ceea ce este important pentru noi, ca femei, este sa lucram, sa depunem mereu eforturi in toate relatiile cu cei din jurul nostru. Nu e ceva de care sa te ocupi o data pe an si atat. Este un efort continuu, iar eu am inteles ca pentru a avea succes in viata, acest efort trebuie facut intr-un ritm regulat, zilnic. Mi-am dedicat fiecare zi acestor lucruri.

Care e slabiciunea ta care a fost sursa a greselilor in viata?

Principala greseala pe care o fac sau, mai degraba, principala mea slabiciune, este ca prind incredere in oameni foarte repede, ceea ce m-a ajutat destul de mult in multe situatii, dar in egala masura, mi-a provocat si suferinta. Inca sunt de parere ca, in viata, trebuie sa-ti asumi si niste riscuri, dar am invatat sa fiu putin mai precauta (sper!).

Cum au inceput proiectele tale umanitare in Romania?

Am ajuns in Romania in 2004, sotul meu obtinuse un job aici. Asa ca ne-am mutat din Praga unde organizam evenimente de strangeri de fonduri pentru UNICEF, iar cand am venit in Romania, am contactat biroul UNICEF de aici si am facut acelasi lucru pentru ei. Singura diferenta este ca, la acea vreme, UNICEF Romania nu demarase activitati de strangeri de fonduri, dar cu generozitatea romanilor din sectorul privat, aceste activitati au avut succes.

Am infiintat Fundatia Scheherazade cand fiul meu s-a imbolnavit grav, fiind diagnosticat cu apendicita cronica, o situatie cu complicatii, era intr-o sambata, in miezul noptii. Atunci am realizat ce inseamna sa simti ca propriul copil sufera si ca esti dispus sa faci orice pentru a-i asigura cea mai buna ingrijire medicala. Eram pregatita sa-mi duc fiul la Londra in cazul in care ar fi fost nevoie sa fie operat, dar am realizat ca fiica mea, in varsta de doar 4 luni atunci, nu avea viza. Asa ca a doua zi dimineata am sunat-o pe Tesca Barnett, sotia Ambasadorului Marii Britanii, care imi devenise prietena cu putin timp in urma. Era 8.30 dimineata, parca, atunci cand am sunat-o si i-am povestit situatia. Atat ea, cat si Domnul Ambasador m-au inteles si au fost atat de amabili incat m-au asigurat ca voi putea obtine viza pentru fiica mea in scurt timp. Imi amintesc acea zi pentru ca mi s-a parut ca au fost ca niste ingeri trimisi din Ceruri si nu le voi putea multumi niciodata indeajuns pentru sprijinul pe care mi l-au oferit.

Din fericire, am intalnit inca o persoana care ulterior s-a dovedit a fi una dintre cele care m-au ajutat sa iau hotararea de a infiinta fundatia. Este vorba despre medicul chirurg de la Spitalul Marie Curie care mi-a examinat fiul, afland, astfel, ca era vorba, de fapt, despre o infectie virala foarte acuta care avea aceleasi simptome cu cele ale apendicitei.  Acea intamplare mi-a schimbat viata! M-am simtit norocoasa ca baiatul meu era bine desi, daca intr-adevar ar fi fost vorba despre o problema cu apendicele, as fi luat primul avion catre Londra. 

Dar constiinta mea ma tot impingea catre intrebari de genul „ce as fi facut daca nu as fi avut bani pentru a merge la Londra? Ce se intampla cu toti copiii si parintii care nu au o situatie materiala prea buna, astfel incat sa isi permita o intreventie medicala in afara tarii la nevoie? Eu sa fi avut o situatie materiala mai precara, as fi fost nevoita sa fac interventia chirurgicala intr-un spital din Romania, fireste. Si, privind cu mai multa atentie, am constatat ca doctorii erau foarte buni, dar spitalul avea mare nevoie de o renovare, de o reconditionare. Iar in acea zi m-am hotarat sa ma ocup de acest proiect de renovare a spitalului. Ma gandeam ca, daca reusesc sa strang cateva sute de mii de euro pentru acest spital, atunci se va putea renova macar o parte din el, ceea ce tot era mai bine decat nimic. Ceea ce nu stiam si nu puteam prevede, era suma de bani pe care urma sa o strang in primul an. Cand am inceput proiectul am estimat strangerea a aproximativ 100.000 euro in primul an. Dar primul donator pe care l-am avut a donat singur aceasta suma in doar o luna! Am vrut, apoi, sa schimb luminile din spital si o companie importanta de iluminat mi-a promis ca va asigura luminile in tot spitalul. Si la prima aniversare am avut daruri in valoare de 1 milion si jumatate de euro, ceea ce este o suma imensa, mai ales pentru o persoana ca mine care s-a gandit ca acesta este un proiect ce se va intinde pe o durata de cel putin 7 ani. Si nu fac parte din vreo organizatie internationala, nici nu am vreun birou foarte mare. Nu primesc niciun salariu pentru ca totul reprezinta o contributie minora pe care o pot aduce ca semn de apreciere fata de Romania.

Rezultatele m-au impresionat mai mult decat orice si am realizat ca visele si dorintele mele sunt prea marunte si ca, intr-o oarecare masura, este destinul meu sa ma ocup de acest proiect, am simtit ca sunt persoana care trebuie sa termine acest spital. Rolul meu este sa urmez calea, de restul se va ocupa Dumnezeu. Ma simt ca intr-un vis in care lucrurile devin realitate pe masura ce inaintez. Totodata, a trebuit sa-mi reconsider atitudinea si sa gandesc la scara mare, pentru ca fiecare donator mi-a depasit asteptarile cu privire la donatia facuta, iar asta se intampla mereu. Nu puteam sa-mi explic sumele obtinute altfel decat ca, probabil, fac un lucru foarte bun care are un impact foarte mare asupra societatii in sine, nu doar a donatorilor. Dar eu nu-mi pot atribui acest merit.

Au fost si piedici, negresit, ar fi fost prea frumos un drum lin, fara nelinisti, prea frumos sa fie adevarat...
 
Odata cu succesul neasteptat, au venit si alte aspecte. Vorbe, speculatii menite sa incurce? Da, din pacate. Nu au fost foarte multe, dar au existat. Insa, in mod surprinzator, aceste speculatii nu au facut sa vina mai putini bani, nu i-au determinat pe donatori sa fie mai retrasi in ceea ce priveste donatiile pe care le faceau. De fapt, mare parte din bani erau donati tocmai pe fondul acestor speculatii, iar sumele cresteau mereu. Deja suma de 100.000 de euro devenise o norma. Iar lectia pe care eu am invatat-o a fost aceea de a-mi continua munca si de a nu da atentie lucrurilor negative care vin „la pachet”, intrucat succesul venea odata cu banii donati. Mai mult decat atat, cred sincer in ceea ce fac, iar prietenii mei mi-au fost alaturi in orice moment. Trebuie sa spun ca sprijinul pe care l-am primit din partea prietenilor romani a fost de necrezut. Au fost alaturi de mine la fiecare pas. Si imi da putere, in multe sensuri, vorbind, sa stiu ca oamenii carora le pasa de mine fac cumva sa-mi fie alaturi cand am nevoie.

Din moment ce principalii beneficiari ai proiectului meu sunt copiii saraci si parintii lor care nu-si permit sa calatoreasca in afara Romaniei sau sa plateasca sume imense pentru o ingrijire medicala corespunzatoare, trebuie sa fiu foarte atenta sa nu pierd timpul cu lucruri prostesti.

Cum vezi Romania acum si cum o vezi in viitor? Te vezi inca aici peste, sa spunem, 10 ani?

Romania are un potential imens, poate fi oriunde isi propune pentru ca poporul roman este un popor foarte dinamic, foarte dornic de a experimenta, de a merge in diverse locuri. Nu am niciun dubiu ca in 10 ani Romania poate arata ca oricare alta tara vestica. Nu sunt sigura daca eu voi mai fi aici peste 10 ani, dar Romania va ocupa intotdeauna un loc special in inima mea, mai ales pentru ca aici s-a nascut fetita mea si perioada de sarcina in sine a fost una foarte speciala, am amintiri minunate din acea perioada. Nasterea a fost una foarte linistita, m-am intors acasa la doar doua zile dupa, iar ingrijirea medicala de care am avut parte a fost una nemaipomenita.  Eram atat de dornica sa fac ceva semnificativ nu doar pentru copiii mei, ci si pentru alti copii si parintii lor si ma simt onorata ca am fost binecuvantata cu sansa de a ajuta copiii din Romania. Sper sa fac 1001 lucruri bune si frumoase pentru poporul roman!

Cum iti vei aminti anii petrecuti in Romania, tara in care ai adus pe lume un suflet si in care ai daruit inapoi din sufletul tau pentru copiii locului, in care ai construit durabil invingand prejudecati, cum va ramane in amintirea ta cand nu vei mai locui aici?

Dupa cum bine stii, viata iti ofera bucurii, dar si necazuri. Proiectul prezent si rezultatele pe care le are m-au indemnat mereu sa merg mai departe, pentru ca sunt niste rezultate palpabile, vizibile daca pasesti in spitalul refacut. Ori de cate ori merg acolo, am o alinare si o mandrie, sentimentul ca totul a meritat, toate eforturile mele si toate prin cate am trecut au avut un rost. Nu am nicio problema cu cei care nu stiu sa aprecieze acest lucru, nu iau o astfel de atitudine ca pe ceva personal. E karma lor.

E foarte usor sa incepi ceva, dar e foarte dificil sa si duci acel lucru la bun sfarsit, iar unele experiente prin care am trecut m-au facut sa ma gandesc, la un moment dat, la a renunta, dar intr-un final constiinta mea a fost cea care a iesit castigatoare si iata-ma continuand. Daca ar fi sa compar dragostea si aprecierea pe care le-am primit de la romani in toate privintele, atunci aceste lucruri marunte ajung sa reprezinte nici macar 1%. Nu vreau sa uit toate lucrurile dragute care mi   s-au intamplat si sa incep sa vorbesc despre lucruri stupide. Nu ar fi corect fata de Romania.

Sprijinul pe care l-am primit de la autoritatile romane a fost si el, de necrezut. Dupa ce am demarat proiectul, toti mi-au spus ca pot conta pe ajutorul lor si mi-au lasat datele lor de contact sau adresele de mail. Trebuie sa recunosc, uneori, cand fundatia a avut nevoie de sprijin din partea lor intr-o oarecare masura, i-am contactat ezitand, gandindu-ma ca e posibil sa nu-si aminteasca de mine, dar nu numai ca si-au amintit cine eram, ci au procedat spre a ma ajuta intr-un timp record, astfel incat am ramas uimita. Asa ca, in realitate, fiecare dintre ei si-a tinut promisiunile, iar eu m-am simtit rusinata de faptul ca m-am indoit la inceput de ajutorul lor. Datorita faptului ca lucrez pe taram umanitar, 95% din timp intalnesc oameni care impartasesc idei asemanatoare si care doresc sa contribuie, iar in timp am inteles asta si nu ma indoiesc de nimeni dintre cei ce doresc sa-mi ofere ajutorul.

Nu pot sa pretind ca toate lucrurile bune care s-au intamplat mi s-au datorat in intregime. Lucrurile bune se intampla pentru ca au fost si inca sunt foarte multi oameni in Romania, la orice nivel, care cred cu sinceritate in munca mea si care ma sprijina cu toata inima, din suflet. Simt o mandrie nemaipomenita cand oameni simpli de pe strada sau din spital vin la mine si imi spun cat de mult apreciaza ceea ce am facut. Stiu ca vorbesc din suflet, si asta conteaza in cele din urma, acesta este scopul final din spatele intregii munci. In spatele succesului meu stau multi oameni. Daca ar fi sa-ti povestesc toate aspectele bune si frumoase, ar trebui sa scoti inca o carte. Pentru mine, totul arata ca un hol lung pe care merg, unde usile mi se deschid continuu.

SURSA: ANDREEA MARIN BANICA