Femei care s-au nascut in colturi de lume indepartate de tara noastra si care si-au dedicat viata acestui loc, oamenilor de pe acest pamant numit Romania. Ce le-a facut sa simta ca apartin atat de puternic unei lumi atat de diferite de cea in care au vazut lumina pentru prima oara? Ce resorturi interioare au determinat o asemenea devotiune pentru cauze despre care ai putea spune, la prima vedere, ca nu sunt ale lor? Oare doar contextul istoric, in cazul Reginei Maria a Romaniei, nascuta Printesa a Marii Britanii si Irlandei de Nord? O intamplare de moment, un sentiment inexplicabil ce a nascut o pasiune, o dorinta puternica de a schimba lucrurile, in cazul „romancei prin adoptie” Leslie Hawke? Cum se poate ca un alt colt de lume decat cel natal sa devina, casa, familia si sufletul tau? (Andreea Marin Banica)

„Romania si eu – sau eu si Romania – pentru mine e acelasi lucru.” Regina Maria a Romaniei

„Azi, la ora 10.30 dimineata, Alteta Sa, Ducesa de Edinburgh a nascut o printesa. Atat Alteta Sa Regala si Imperiala, Ducesa, cat si Printesa Infanta, se simt perfect.” Sec, tipic englezesc, astfel era redactat un mic anunt, in ziua de 29 octombrie 1875, expediat telegrafic din comitatul Kent, catre redactia cotidianului londonez „Times”. Anuntul era semnat de cei trei medici care asistasera la nasterea viitoarei Regine Maria a Romaniei. Dupa cateva luni a fost botezata „Maria Alexandra Victoria, Printesa a Marii Britanii si Irlandei de Nord”. Bunica sa, Regina Victoria, i-a ales micutei cu ochi albastri numele de alint „Missy”.

„Certificatul de nastere” care recunoaste, pentru prima data, Romania Mica drept „principat autonom”, adica o considera stat independent, este documentul final al Congresului de pace de la Berlin din 1878, la cateva luni dupa incheierea Razboiului de Independenta. Cea care avea sa devina, asadar, Regina Romaniei, s-a nascut cu exact trei ani inaintea viitoarei sale tari.

Peste timp, in 1913, in plin razboi balcanic, trupele romane au de infruntat un adversar dur: holera. Maria sfideaza ordinul regelui Carol ca nicio femeie sa nu treaca Dunarea si merge in teritoriul bulgar. Ia imediat o hotarare: organizarea unui spital militar. Maria a primit conducerea taberei de bolnavi de holera de la Zimnicea, unde a ingrijit muribunzii. Despre aceasta perioada ea va povesti in memoriile sale: „Oricat de groaznice au fost acele zile ale nenorocirii, le binecuvantez caci m-au apropiat de poporul meu”. Anul 1914 a adus nu doar inceputul unui razboi cumplit, ci si inceputul domniei lui Ferdinand de Hohenzollern si al Mariei, care de acum inainte va fi Regina Romanilor.

Contele Saint-Aulaire, trimisul Frantei in Romania, povesteste ca la Iasi, in fiecare dimineata, Regina, in uniforma sa de infirmiera, insotita de o doamna de onoare si de un grup de brancardieri voluntari, se ducea la gara pentru a-i primi pe raniti. Uneori, cand se deschidea usa unui vagon, se constata ca nimeni nu mai misca. Soldatii raniti sau refugiatii bolnavi mureau de frig. Regina si femeile cele mai elegante ale societatii romanesti infruntau acum moartea si depaseau oboseala unei zile, nu de opt ore, ci a unei zile care se intindea pana noaptea tarziu. In ciuda dispozitiilor sanitare, Regina zabovea mai mult langa paturile soldatilor care aveau nevoie de prezenta ei materna, consolatoare. Se agatau de mainile ei, le sarutau, nu ar fi fost niciun pericol daca ar fi purtat manusi, dar a renuntat la ele deliberat. Missy aducea mangaierea fizica si morala, merinde sau cafea. Maria era strans legata de poporul ei.

In timpul primului razboi mondial, femei apartinand celor mai diferite categorii sociale, animate de profunde sentimente umanitare si patriotice, devin voluntare ale Crucii Rosii in spitale, infirmerii, cantine. Regina Maria, Inalta patroana a Crucii Rosii Romane, viziteaza spitalele si sta la capataiul ranitilor: „acel om aflat pe moarte era doar unul intre multi altii, o voce in necunoscut, un martir fara nume. Dar cuvintele lui mi-au ajuns la suflet. M-am aplecat asupra lui si in timp ce i-am atins usor hainele rupte si patate de sange, m-am rugat la Dumnezeu sa-i asculte dorinta, m-am rugat ca sangele atator eroi sa nu fi fost varsat in van, m-am rugat ca (...) ecoul eliberarii sa ajunga candva si la sufletul acestui necunoscut, mai presus de umbra in care se adancea”...

Pentru soldatii pierduti, parasiti, EA era Regina Mama.

25 de ani de experienta in editarea de carti educationale, strangerea de fonduri si dezvoltare de programe non-profit. Fost Director de Dezvoltare la The Princeton Center for Leadership Training si membru al Board-ului organizatiei The Doe Fund din New York (1998-2004), fondator in 2001 a The Alex Fund, o organizatie non-profit menita sa stranga fonduri in Statele Unite pentru programele pentru cetatenii saraci ai Romaniei. In ianuarie 2005 a fost cea de-a opta castigatoare a distinctiei Outstanding Citizen Citation acordata de USAID. A devenit roman cu sufletul, pentru ca a facut pentru Romania mult mai mult decat oameni ai locului care au la indemana instrumentele ce i-ar ajuta sa faca o schimbare in bine. Leslie Hawke. (Andreea Marin Banica)

Leslie Hawke:

 25 de ani de experienta in editarea de carti educationale, strangerea de fonduri si dezvoltare de programe non-profit. Fost Director de Dezvoltare la The Princeton Center for Leadership Training si membru al Board-ului organizatiei The Doe Fund din New York (1998-2004), fondator in 2001 a The Alex Fund, o organizatie non-profit menita sa stranga fonduri in Statele Unite pentru programele pentru cetatenii saraci ai Romaniei. In ianuarie 2005 a fost cea de-a opta castigatoare a distinctiei Outstanding Citizen Citation acordata de USAID. A devenit roman cu sufletul, pentru ca a facut pentru Romania mult mai mult decat oameni ai locului care au la indemana instrumentele ce i-ar ajuta sa faca o schimbare in bine. Leslie Hawke.

1. Asadar, Leslie Hawke, poate ca multi dintre cititori stiu ca ai un fiu care este actor de cinema de succes la Hollywood si ca tu conduci o fundatie de binefacere in Romania care organizeaza anual, o strangere de fonduri de Halloween, dar nu stiu prea multe despre trecutul tau. Cine este in spatele lui Leslie Hawke cea pe care o cunoaste lumea la noi acasa? Unde iti sunt radacinile?

Iti multumesc pentru sansa oferita de a vorbi putin despre calatoria mea personala. Sunt de parere ca multe femei cauta un sens si o directie in viata lor, iar eu mi-am petrecut multi ani cu sentimentul ca nu faceam prea mult cu viata mea, ca nu faceam cat as fi putut.

Pe vremea cand eram doar o adolescenta in Fort Worth Texas, aveam doua mari ambitii: una era sa devin asistenta sociala in cartierele sarace ale New York-ului. Cealalta ambitie, mai arzatoare decat prima, era sa devin actrita de cinema la Hollywood. Dar cu timpul mi-am dat seama ca nu aveam talentul necesar pentru a deveni actrita si pentru ca sunt o persoana pragmatica, visul de a ajunge la Hollywood s-a stins incetul cu incetul. In mod surprinzator, pentru fiul meu, actoria nu a fost o dorinta, pur si simplu i s-a parut ceva usor de facut.

Am fost o fata foarte incapatanata, o fire independenta. Imi placea la nebunie sa citesc, dar scoala mi se parea anosta. Tatal meu era politician, astfel incat familia mea a fost mult mai liberala decat majoritatea texanilor. Dar sincer, eu abia asteptam sa plec de acolo! Am absolvit liceul la varsta de 16 ani si apoi m-am inscris la Universitate, dar dintr-un motiv nebunesc si intr-un mod impulsiv, m-am casatorit la varsta de 17 ani. L-am convins apoi pe tanarul meu sot sa urmam cursurile unei facultati in est si asa am reusit sa plec din Texas.    L-am adus pe lume pe fiul meu pe vremea cand aveam doar 19 ani, iar pana la varsta de 22 de ani, eram deja divortata. Aveam un copil de crescut, asa ca imediat ce am absolvit facultatea, m-am angajat in primul loc in care am putut. Nu mai este nevoie sa va spun ca acea perioada in care aveam 20 de ani, tineretea mea nu a fost dintre cele mai incantatoare.

2. Sa inteleg ca ti-ai crescut singura fiul...

Pentru cativa ani, da. In cele din urma m-am recasatorit si ne-am mutat in Princeton, New Jersey, un oras prosper - un fel de „Vis American”- situat cam la o ora sud-vest de New York. In decursul anilor m-am mutat din Princeton in New York, lucrand in industria editoriala, mai mult pe latura de dezvoltare si marketing. Dar in mare parte a timpului eram intr-un permanent conflict cu mine insami cu privire la ce fac cu viata mea. Un dialog mi se derula frecvent in minte: „De ce faci asta?”. Iar raspunsul era mereu: „Pentru ca trebuie sa imi castig existenta, vreau ca fiul meu sa urmeze o scoala buna intr-un cartier bun - si vreau sa realizez lucruri frumoase”.

3. Sa inteleg ca nu te-a fascinat prea mult „Visul American”...

Am avut dintotdeauna o atitudine ambivalenta cu privire la bani – pe de o parte iubeam lucrurile si siguranta pe care banii le faceau posibile, iar pe de alta parte, sunt de parere ca sentimentul acela de vanzare-cumparare nu este tocmai sentimentul care ne-a fost dat sa-l traim pe acest pamant. Am auzit intr-o zi despre o organizatie prin intermediul careia cetatenii americani mergeau in tari din lumea a III-a si m-am inscris si eu pentru o calatorie in Africa. Excursia a fost organizata astfel incat sa ne petrecem cateva zile impartind portii de orez intr-o tabara de refugiati, sa discutam cu misionari ai World Vision, cu Ministrul de Interne Sudanez, cu loctiitorul Ambasadorului American, etc. Atunci am inteles cu adevarat pentru prima data ca dezvoltarea si ajutorul international sunt niste aspecte foarte complicate.

Cea de-a doua oprire a noastra a fost Kenya. Ne-am petrecut cateva zile in Nairobi lucrand  intr-o colonie de oameni care se aflau acolo fara acte si care se intindeau pe mile intregi la marginea orasului. Grupul s-a impartit apoi si fiecare dintre noi a mers in munti, cu diferite proiecte de dezvoltare. Pentru prima data am avut sansa sa cunosc niste oameni deosebiti care incercau sa imbunatateasca conditiile de trai din orasele in care locuiau. Am vazut si cat de incredibil de greu este sa faci o schimbare sociala fundamentala de durata. Si cum solutiile nu tineau doar de alocarea unor sume imense de bani pentru a rezolva o problema sau alta. Am vazut atatea exemple de proiecte care fusesera demarate cu cele mai bune intentii si care apoi au sfarsit printr-un esec – un exemplu a fost o fabrica de prelucrare a pestelui, de milioane de dolari, de la care se asteapta sa fie un punct de sprijin pentru oras si despre care se presupunea ca putea face ca orasul sa prospere. Dar imediat dupa construirea fabricii, finantatorul a plecat si cum nu a mai ramas nimeni in oras care sa poata repara masinaria, intr-un an de zile aceasta a devenit o carapace imensa de beton in mijlocul unei paduri luxuriante.

Ar fi putin spus ca aceasta calatorie a fost cea mai importanta experienta de viata a mea. Totodata, traiam cei mai fericiti ani ai vietii mele. Am vizitat mai multe adaposturi pentru muribunzi ingrijiti de ordinul Maicii Tereza, Missionaries of Charity; ceea ce mi s-a parut cel mai fascinant a fost starea de spirit a maicutelor care lucrau in mijlocul celei mai teribile mizerii umane, dar erau totusi fericite.

M-am intors la slujba mea din New York, am scris un articol despre calatorie si m-am rugat sa gasesc o slujba care sa-mi dea satisfactii mai mari. Asta se intampla in 1985. Abia 15 ani mai tarziu imi era ascultata rugaciunea.

Imi amintesc foarte limpede cum intr-o zi, prin anul 1999, stateam in masina intr-un pasaj subteran foarte aglomerat, in drum spre servici, cand o voce usoara imi sopti: „Daca ai muri maine, te-ai simti foarte rusinata de modul in care iti petreci viata”. Nu mai era o scuza pentru mine faptul ca trebuia sa cresc un copil si sa ii asigur o viata decenta intr-un cartier cu scoli bune. Ce asteptam?

Sase luni mai tarziu am ajuns in Ploiesti ca voluntar al Corpului Pacii. Cunosteam suficiente lucruri despre cat de dificil de rezolvat erau problemele sociale, incat nu puteam spera la vreo „realizare” semnificativa in cei doi ani petrecuti in Corpul Pacii. Invatasem multe din calatoriile mele in Africa, cat si din cele doua casnicii ale mele – ca doar cu intentii bune, nu ajungi prea departe in viata.

Dar odata ce am ajuns aici, un strain pe un taram strain, am fost foarte deschisa catre tot, mult mai deschisa decat as fi fost acasa. Si am avut mult timp la dispozitie pentru a observa totul in jurul meu si felul in care functioneaza o societate care este diferita de cea in care am trait eu, si totusi, nu atat de diferita. Imi era limpede ca vad o societate aflata in tranzitie, dar nu era o tara din lumea a treia – cu exceptia unui aspect: am vazut o multime de copii de varsta frageda stand singuri sau in perechi pe strazi, pe trotuare, cersind in fata bancilor moderne sau in fata unor biserici frumoase. Iar oamenii treceau pe langa ei sau le puneau cativa lei in manute fara macar sa le priveasca chipul.

Ma tot intrebam, „ce inseamna asta?”. De ce lucrul asta se intampla aici si in New York nu? Am realizat ca raspunsul se rezuma la obisnuinta. Acolo unde am crescut eu, a-ti trimite copilul pe strazi sa cerseasca nu era deloc o optiune, autoritatile nu ar fi putut ignora acest lucru, nici chiar un simplu cetatean nu ar fi putut da dovada de nepasare. Dar in Romania, atat cetatenii romani cat si autoritatile, erau obisnuiti cu acest lucru.

4. Asa ca intr-o zi ai hotarat pur si simplu sa faci ceva in privinta asta?
Nu, nu neaparat. Daca privesc in urma, imi pare ca mai degraba aceasta problema a venit la mine, nu eu la ea. Intr-o zi, cam la trei saptamani de la sosirea mea in Bacau, am vazut un baietel ce parea sa aiba aproximativ 5 ani, descult, in mijlocul traficului, la intersectia de sub balconul apartamentului in care locuiam. Pentru mine a fost o imagine tulburatoare. Stateam acolo, dezaproband total faptul ca oamenii ignora copiii strazilor, si totusi nu faceam nimic. Dar ce era de facut?

A doua zi, pe cand ma intorceam acasa de la serviciu, copilasul era iar acolo, in mijlocul traficului, la o ora de varf, stand pe varful degetelor, cu mana intinsa catre geamurile masinilor. M-am gandit sa-l duc undeva sa manance. Dar n-am facut-o.

A doua zi dimineata, cand m-am trezit, primul meu gand a fost „Doamne, te rog fa astfel incat acel copil sa nu mai fie la cersit si azi”.

Ei bine, m-am intors de la birou, am privit pe geam si el era tot acolo. L-am privit aproximativ jumatate de ora, dupa care am turnat niste lapte intr-o sticla, am luat niste prajituri cu mine si m-am dus jos sa fac cunostinta cu el.

Ca sa scurtez povestea, am sfarsit prin a-l duce pe Alexandru la un adapost pentru copiii strazii, de care a fost foarte incantat. Si cam doua zile dupa m-am simtit ca o eroina. Dar a treia zi a venit mama lui sa-l recupereze. Era foc si para! Se pare ca, fara sa vreau, ii dadusem peste cap intregul sistem economic al familiei. Tipa incontinuu: „De ce te-ai luat de mine? Sunt atatia copii pe strazi! N-ai decat sa iei copilul altcuiva de pe strazi!”

5. Era evident ca solutia nu consta doar in a construi adaposturi pentru copii, nu-i asa?

Solutia consta in a oferi familiilor o sursa de venit alternativa – si in a te asigura ca respectivii copii urmeaza o scoala. Am inteles repede ca mai sunt multi alti copii ca Alex, copii care cersesc pe strazi, care nu sunt prea sociabili sau increzatori, care locuiesc in camarute darapanate si care la fel ca Alex, nu mergeau la scoala.

Asta se intampla cu multi ani in urma. De atunci, lucrurile au mers dintr-unul intr-altul. Am cunoscut o invatatoare cu experienta, dedicata meseriei sale, pe nume Maria Gheorghiu si impreuna cu ea am inceput intr-o scoala din Bacau un program pentru copii ca Alex. In cele din urma am infiintat propria noastra organizatie non-guvernamentala, Asociatia Ovidiu Rom, iar odata cu trecerea anilor, am imbunatatit programele pe care le aveam, am fost invitate sa demaram altele noi in alte scoli, si tot asa.

Astazi incercam sa atragem atentia Guvernului, pentru a convinge Executivul sa implementeze la nivel national masurile pe care le-am folosit in ultimii 8 ani pentru a-i aduce si a-i tine in scoli pe micutii care sunt dezavantajati. De exemplu, in cele mai sarace parti ale unui oras, este nevoie sa mergi din usa in usa pentru a-i duce pe copiii saraci la scoala. Trebuie sa castigi increderea parintilor. Trebuie sa ii ajuti sa poata face fata efortului financiar pe care il presupune scolarizarea. Trebuie sa ii ajuti sa treaca peste frica de autoritatile didactice. Profesorii trebuie pregatiti sa faca fata unui flux de copii fara pregatire scolara. Nu este extrem de complicat, insa totul are multiple aspecte, si este nevoie ca diferite agentii guvernamentale sa lucreze impreuna, sa construiasca impreuna – iar acolo unde este posibil - sa se asocieze cu vreo organizatie non-guvernamentala locala.

6. Care este cel mai dificil aspect al muncii tale?

Cea mai mare frustrare pe care o am in Romania este aceea ca atatia oameni, de altfel foarte inteligenti in multe privinte, sunt de parere ca „tiganii” au ceva fundamental inferior. Aplica aceleasi etichete pe care albii le puneau oamenilor de culoare pe vremea cand traiam in Texas: nesiguri, lenesi, murdari, zgomotosi, violenti. Mi-as dori ca oamenii sa vada, sa inteleaga ca un asemenea comportament este consecinta saraciei cu care se confrunta de generatii, nu al unor gene defectuoase sau al vreunui sistem de valori inferior. De cand eram un copil si pana acum, totul s-a schimbat atat de mult in bine in ceea ce priveste situatia minoritatilor din Statele Unite. Se poate schimba si aici. Dar in mod cert trebuie sa porneasca cu educatia din copilarie. Pana ce un copil implineste varsta de 7 sau 8 ani, zarurile sunt deja aruncate.

7. Sa inteleg ca pui accent pe situatia copiilor de etnie rroma?

La inceput nu am inteles ca Alex si ceilalti copii de pe strazi erau „tigani”. Nu purtau haine traditionale si nu am realizat nicio diferenta de accent sau vocabular - coordonate care ajuta o persoana nativa sa se diferentieze de alta. Am fost criticata de anumiti conducatori rromi ca „de fapt nu imi pasa atat de mult de rromi, ci de oamenii saraci in general”. Ei bine, au dreptate, dar nu inteleg de ce condamna acest lucru, de ce il considera ceva suparator. Ma doare profund sa vad copii despre care stiu ca nu isi vor atinge niciodata potentialul pe care il au ca fiinte umane, indiferent de etnie, nationalitate sau gen.

8. Trebuie sa fie greu de inteles pentru unii cum e sa vezi zilnic atata saracie in jur si apoi sa iti vizitezi fiul in cabina sa de pe Broadway.

Ma simt incredibil de norocoasa pentru ca am posibilitatea de a pendula intre aceste doua lumi. Si intr-adevar, ele par doua universuri distincte. Si nu este vorba numai de starea materiala, este vorba de toate privilegiile cu care sunt coplesite celebritatile. Cand imi vad nepotii langa prietenii lor – atat de sanatosi, fara griji, increzatori, bucurandu-se de toate avantajele pe care prosperitatea, educatia si prestigiul le pot oferi unui om, in contrast cu copiii din programele noastre – imi da putere sa ii ajut pe acesti copii sa aiba acces la educatie, astfel incat poate macar copiii lor sa fie sanatosi, lipsiti de griji si increzatori.

9. De ce te-ai axat pe aspectul educational?

Cred ca e ceva care isi are radacinile in familia mea. Bunica mea, care a avut doar 8 clase, a crescut in conditii de saracie extrema pentru ca tatal ei, de meserie fermier, a murit lasand in urma sa 6 copii cu varste de pana in 12 ani. Asa ca ea a eliminat posibilitatea unei casnicii si a lucrat  timp de 10 ani intr-un oficiu postal pentru a-si trimite surorile mai mici la scoala. Nu a crezut ca ele pot fi capabile sa gaseasca niste barbati respectabili avand in vedere situatia materiala grea pe care o aveau si a vrut sa stie ca ele se pot intretine singure. Se pare ca bunica le-a subestimat, fiindca in cele din urma acestea s-au maritat cu cate un doctor, un bancher si un fermier.

10. Pentru ultimul tau Bal de Caritate de Halloween ai primit un colier cu cruciulita cu diamante de la Gwyneth Paltrow. Cum s-a intamplat asta?

Am avut noroc. Eram la plaja, in vizita la Ethan si la nepoteii mei, in august, cand Gwyneth, care are o casa in apropiere, ne-a invitat sa luam pranzul la ea, impreuna cu restul familiei. Intamplator, mama ei, Blythe Danner, ea insasi o actrita talentata, era acolo. Blythe era interesata de munca mea si de felul in care reusesc sa strang fonduri pentru a continua toate actiunile. Ea a fost si cea care mi-a sugerat ca ar fi bine sa am ceva de la Gwyneth pentru evenimentul nostru de strangere de fonduri (nu ca nu m-as fi gandit deja la aceasta posibilitate, desigur). „Nu pot sa-i cer eu”, mi-a explicat ea, „Am facut lucrul acesta de prea multe ori deja! Dar ii poate spune Ethan”. Am fost impresionata de atentia ei. Cand ai un copil „faimos”, a-i cere favoruri este o problema foarte delicata. Toata lumea vrea cate ceva de la el – si in general, ei urasc ca proprii parinti sa fie unii dintre acesti oameni.

11.Vorbind de actori de cinema, tema Balului a fost „Eroii”. Esti de parere ca actorii de cinema se transforma in eroi?

Unii da, altii nu. Paul Newman este unul dintre eroii lui Ethan. Ethan il priveste ca pe un model de a fi un actor celebru si in acelasi timp de a-ti pastra integritatea si scara de valori.

Eu nu am avut niciodata un mentor, dar am avut dintotdeauna modele de viata – persoane in fata carora imi ridicam privirea, persoane care au depasit probleme pe care eu le experimentam. Oameni care ma fac sa-mi spun: „Hei, daca ea a putut, pot si eu!”. Sunt de parere ca e foarte important sa ai modele in viata, sa-ti stabilesti obiectivele. De aceea am vrut ca la bal sa celebram eroii – pentru ca oamenii sa se gandeasca la modelele lor de viata, la persoanele pe care le admira si mai ales de ce.

SURSA: ANDREEA MARIN BANICA