Andreea Marin Banica: Bine v-am regasit mamici, prietene!
Sunt alaturi de Oana Gheorghiu si Carmen Uscatu de la Asociatia “Salveaza Vieti”. V-am informat la momentul potrivit, atunci cand alaturi de ele, si onorata fiind sa fi fost invitata de voi sa ma alatur echipei voastre, am reusit impreuna un lucru care nu este atat de lesne de dus la indeplinire: schimbarea unei legi in tara asta. Vom vorbi astazi si despre ipostaza de mama pentru fiecare dintre voi, pentru ca nu ati inceput aceasta lupta de schimbare - ca e o lupta in adevaratul sens al cuvantului de a schimba ceva in bine in tara in care traiti - nu ati inceput lucrul asta asa, din nimic, ci pentru ca ati avut fiecare dintre voi un motiv, cel putin, si pentru ca sunteti mame si priviti si prin aceasta lentila lumea care va inconjoara.
Dar as vrea sa punctam acest demers important pe care l-ati inceput cu aproape doi ani in urma, si ce v-a facut sa va doriti ca pentru bolnavii cu afectiuni grave, galopante, sa existe o sansa - atunci cand ea, din motive obiective, nu mai exista la noi in tara - si dincolo de hotarele Romaniei. Care este povestea din spatele schimbarii unui Ordin al Ministrului Sanatatii care nu era destul de flexibil, astfel incat sa ajute intotdeauna in timp util un bolnav care avea nevoie de un transplant de celule Stem, de transplant de maduva – o sa va rog pe voi sa detaliati - si atunci cand nu avea sanse la noi in tara pentru rezolvarea problemei de sanatate sa o faca in alta parte. Care a fost samanta?

Oana Gheorghiu: Am sa incep eu si am sa spun, pe scurt, cum am ajuns sa aflam despre aceasta lege si despre aceste probleme. In martie 2009 am aflat despre situatia unui tanar, 18 ani avea pe atunci; avea leucemie, nu avea nici o sansa in Romania pentru ca nu avea donator compatibil, trebuia sa plece in strainatate. Era singurul copil al familiei. Ne-a impresionat cazul acela, nu stiu de ce. L-am primit pe mail cum primim multe cazuri, fara ca noi in acel moment sa fi fost intr-o asociatie.

Andreea Marin Banica: Asta vroiam sa va intreb: in ce domenii lucrati, dincolo de aceasta munca pe care eu o stiu.

Oana Gheorghiu: Eu lucrez in transport, Carmen face marketing. Noi ne cunoastem de mai multa vreme, eram prietene. Eu am primit acest mail, i-am transmis si ei mail-ul, ea l-a transmis mai departe si s-a creat un grup de oameni care mai auzisera despre aceasta boala si despre faptul ca ar exista sanse reale in strainatate. Am incercat sa vedem ce se face in Romania si de ce acest tanar nu pleaca in strainatate, desi mama lui facuse demersurile necesare sa obtina finantare de la stat.

Andreea Marin Banica: Era una dintre mamele norocoase ca sunt informate si ca stiu ca exista o bresa pentru a obtine aceste lucruri.

Oana Gheorghiu: Acum deja nu putem sa spunem “norocoasa” pentru ca, din pacate, anticipez si spun ca baiatul ei nu se mai afla printre noi…

Andreea Marin Banica: Imi pare rau sa aflu asta.

Oana Gheorghiu: Insa la acel moment nu il cunosteam pe acest tanar, nu ii cunosteam familia, era pur si simplu un mail. Si am incercat noi sa vedem ce se poate face, venind probabil aceasta reactie a noastra din sentimentul matern al fiecareia dintre noi: “Ce am face daca am fi in situatia asta, Doamne Fereste.” Probabil pentru cateva secunde, cel putin eu asta am simtit, cateva secunde mi-am maginat ce simte acea mama.

Andreea Marin Banica: O revolta interioara.

Oana Gheorghiu: Da, o revolta. Si ce ar trebui sa fac, si cum ar trebui sa fac totusi sa imi salvez copilul. Ne-am format un grup, am incercat sa aflam ce se intampla, am incercat sa sunam la Ministerul Sanatatii, de fapt am aflat ca trebuie la Directia de Sanatate Publica – nu dau foarte multe detalii. Oricum atunci am vazut cat este de greu si ce se intampla cu soarta unui bolnav aflat intr-o asemenea situatie. Au trecut luni de zile, 3 luni, dosarul lui s-a plimbat intre Minister, DSP…

Andreea Marin Banica: DSP, haideti sa explicam ce inseamna.

Oana Gheorghiu: Directia de Sanatate Publica.

Andreea Marin Banica: Deci practic un astfel de dosar pentru un bolnav caruia i se spune si i se da sub semnatura de catre medicul sau ca nu are sanse de vindecare sau de a gasi vindecarea printr-o operatie sau orice tratament la noi in tara din motive care tin de limitarile noastre, tehnice de cele mai multe ori…

Oana Gheroghiu: De incapacitatea sistemului medical romanesc de a oferi solutii reale la noi acasa.

Andreea Marin Banica: La noi acasa, exact. Un astfel de dosar se depunde la Directia de Sanatate Publica din judetul in care te afli.

Oana Gheorghiu: Deja ca sa afli asta este intr-adevar o mare reusita: ca ai aflat ca trebuie sa faci lucrul acesta, pentru ca - poate povesti Carmen, ea asa a inceput, ea este prima care a inceput sa dea telefoane - si ca toata lumea s-a indreptat catre formularul E112 pentru ca toti aveau cunoscut aceast formular.

Carmen Uscatu: In momentul in care am cerut detalii la Ministerul Sanatatii despre dosarul acestui baiat am fost trimisa la Casa Nationala a Asigurarilor de Sanatate. Acolo am dat telefoane, mi s-a spus ca trebuie sa fac o adresa oficiala - am facut o adresa oficiala, am obtinut raspuns dupa aproximativ doua saptamani, timp in care noi deja aflasem ca acest dosar nu apartine de Casa de Asigurari de Sanatate…

Andreea Marin Banica: Haideti sa facem diferenta, e foarte important! Poate ca multe dintre mamele care ne privesc acum nu stiu: Ce inseamna formularul E112? Ce inseamna ordinul care acum, gratie voua, s-a schimbat:era Ordinul 50 al Ministrului Sanatatii, acum este Ordinul 1011/2011 - de retinut aceasta informative, o gasiti si pe site-ul nostru detaliata. Care este diferenta pentru eventualii aplicanti? De ce ai aplica pentru a obtine fonduri de la Casa de Asigurari de Sanatate in cazul formularului E112, sau pentru a obtine fonduri de la Ministerul Sanatatii prin Ordinul 1011? Care este diferenta?

Oana Gheorghiu: Este destul de greu de separat. Si pentru noi uneori este dificil sa ne dam seama. Pentru ca exista un pachet de baza pentru care fiecare dintre noi suntem asigurati.

Andreea Marin Banica: Un pachet de boli.

Oana Gheorghiu: Un pachet de boli si tratamente pentru care noi avem asigurare. Ei… as vrea sa te rog sa intri o data pe site-ul Casei Nationale de Sanatate si sa incerci sa te luminezi. Eu una nu am reusit.

Andreea Marin Banica: Dar hai sa dam, totusi, cateva exemple: ce tip de boli sunt in acest pachet de baza pentru Formularul E112.

Oana Gheorghiu: Noi am inteles, dupa ce am studiat destul de mult si am intrebat mai multi medici, ca exista boli care fac parte din pachetul de baza si atunci aplici pe E112, si boli pentru care noi nu suntem asigurati cum sunt: cancerele, leucemiile, toate aceste tipuri de boli grave – pentru astea noi nu suntem asigurati –. Totusi beneficiem de tratament gratuit, sa spunem, din bugetul  Ministerului Sanatatii. Si atunci mergem pe Ordinul 1011 si aplicam pe finantare de la Ministerul Sanatatii. Aceasta ar fi separarea teoretica, sa-i spunem.

Andreea Marin Banica: Si acum daca ar fi sa dam niste exemple concrete: cei sau cele care au, din pacate, o problema de sanatate majora si vor sa aplice pentru obtinerea  fondurilor de la Ministerul Sanatatii pentru a se trata in strainatate caci la noi in tara nu mai exista sanse pentru afectiunea lor, ar putea sti ca printre aceste boli se numara… - si o sa te rog sa le enumeri.

Oana Gheorghiu: Tot ceea ce inseamna transplant, orice tip de transplant: de organe, de celule Stem, absolut orice tip de transplant se poate face cu finantare de la bugetul Ministerului Sanatatii. Deci nu pe 112.

Carmen Uscatu: Este vorba de transplanturile de celule Stem de la un donator inrudit. Pentru ca atunci cand pacientul are in familie un donator el poate sa faca acest transplant in tara.

Andreea Marin Banica: Nu exista si posibilitatea sa faci un transplant de la un donator neinrudit dar la noi in tara?

Oana Gheorghiu: Daca gasesti donatorul da, dar din pacate noi nu avem o baza de date…

Andreea Marin Banica: Dar poti fi norocos, sa zicem.

Oana Gheorghiu: Daca esti norocos si gasesti teoretic se poate face, practic nu avem experienta. Este totusi o procedura, din cate am inteles de la medici, diferita. Nu avem experienta in Romania pentru ca nu am avut baza de date si, din cate stiu eu, singura clinica in care s-a facut un astfel de transplant…

Andreea Marin Banica: Nu as vrea sa facem reclama la nici o clinica.   

Oana Gheorghiu: Este o clinica de stat din Romania, este clinica de la Timisoara. Clinica lui Turcanu care este o clinica de stat.

Andreea Marin Banica: In momentul acela v-ati hotarat: pornim pe un drum care sa schimbe ceea ce se intampla in prezent (in acel moment, da? vorbim de acel moment) astfel incat lucrurile sa devina mai usoare. Demersul de a obtine bani de la stat in aceste cazuri prin actualul Ordin al Ministrului Sanatatii 1011/2011, fostul 50, sa fie un demers mult mai la indemana oamenilor care au nevoie disperata de aceasta sansa. Pentru ca s-a intamplat, si stim bine pentru ca am invatat foarte multe de la voi in momentul in care am devenit o echipa, s-a intamplat de exemplu ca un bolnav de leucemie sa astepte doi ani un raspuns. Un raspuns la cererea din dosar.

Oana Gheorghiu: Si am sa profit sa spun ca, paradoxal, din pacate acel bolnav s-a stins pentru ca a plecat prea tarziu, si paradoxal acum suntem intr- o noua lupta cu autoritatile pentru ca familiei acelui baiat i se cer 20.000 euro …

Andreea Marin Banica: Pentru ca el a apucat sa plece in strainatate…

Oana Gheorghiu: Pentru ca a murit… probabil pentru ca si-a permis sa moara… Deci astea sunt paradoxurile sistemului.
Noi am inceput aceasta lupta pentru ca, dupa acel caz al baiatului Dragos, au inceput sa vina catre noi oameni aflati in situatii similare. Am construit o asociatie si am vazut care sunt problemele pentru ca am inceput sa parcurgem cu bolnavii etapele si am vazut unde se blocheaza… am identificat toate punctele slabe ale procedurii birocratice. Si atunci ne-am gandit ca trebuie sa facem ceva si ca noi suntem cei care trebuie sa ii dam Ministerului pe tava solutia. Dupa cum bine stii i-am oferit solutii si nu am cerut prea multe. A durat ceva vreme si asa ne-am gandit ca …

Andreea Marin Banica: Ca totul a durat 1 an si 9 luni: de cand ati inceput demersul si ati instiintat Ministerul ca aveti aceasta idee - desi ar fi trebuit sa o imbratiseze, nu? - in final, dupa un an si 9 luni, a venit solutia si cu destul de multa presiune publica. Pentru ca se pare aceasta este ultima solutie. Din pacate. Dar daca asta functioneaza, pana la urma…

Carmen Uscatu: Asta functioneaza la noi. Am observat ca pleaca in strainatate doar acele cazuri care fac presiune asupra autoritatilor sa isi obtina drepturile. Cei care tac si asteapta sa isi primeasca acele drepturi, nu si le primesc niciodata. Si noi intotdeauna ii invatam pe pacienti sa isi ceara aceste drepturi pentru ca sunt ale lor, pentru ca ei cotizeaza la un sistem de sanatate, nu au numai obligatii. Iar in momentul in care se imbolnavesc ei au aceste drepturi de care trebuie sa beneficieze, dar beneficiaza numai atunci cand fac presiune. Pentru ca – spun ei – cazurile sunt numeroase, desi uneori noi credem ca solutia este alta. Solutia este mai multa implicare si mai putina indolenta din partea autoritatilor.

Andreea Marin Banica: Noi, in momentul in care am ajuns, intr-un final, sa stam la masa negocierii asupra schimbarilor cu o echipa din Ministerul Sanatatii si cu Ministrul Sanatatii, inclusiv, am ajuns sa ne dam seama ca exista oameni si oameni. Si acolo ca pretutindeni. Ca exista oameni care isi doresc si care au pus umarul, pana la urma, la aceasta reusita, si oameni care nu se misca si nu misca lucrurile in directia buna…

Oana Gheorghiu: De aceea trebuie sa le miscam noi!

Andreea Marin Banica: Exact. Ocupa doar un fotoliu si iau un salariu consistent pentru acest efort de a ocupa un fotoliu, fara sa faca schimbari majore asa cum, cred eu, este datoria unui om care lucreaza intr-o institutie de stat care poarta numele de Minister al Sanatatii.

Carmen Uscatu: Foarte importanta este implicarea noastra, a societatii civile, a fiecaruia dintre noi in a-si cere si obtine drepturile. Pentru ca altfel, cei de acolo de sus nu vor privi niciodata in jos.

Andreea Marin Banica: Dar de ce crezi asta? Chiar crezi ca sunt oameni care nu vad ce se intampla in jur? Chiar crezi ca in familiile lor nu au existat astfel de cazuri? Cum iti explici asta?

Carmen Uscatu: Chiar si atunci cand vad – nu ii intereseaza! Birocratia este atat de mare incat ca sa puna umarul sa schimbe ceva, le-ar fi foarte greu. Chiar si atunci cand vad - se tem sa faca ceva.

Andreea Marin Banica: Se tem de cine?

Carmen Uscatu: N-as putea sa spun… 

Oana Gheorghiu: Ca sunt dati afara.

Carmen Uscatu: Da. Se tem ca pierd locul de munca…

Oana Gheorghiu: Cred ca pur si simplu ei intra intr-un sistem birocratic in care au de-a face probabil cu foarte multe hartii.

Andreea Marin Banica: Sunt ingropati in hartii.

Oana Gheorghiu: Sunt ingropati probabil in hartii - traim intr-o tara exagerat de birocratica -, spun “Fac si eu ce pot” pentru ca, sa recunoastem, cam asta este atitudinea, in general, a functionarilor publici: “Atata pot, atata fac, mai mult nu pot.” Fiecare dintre noi la un moment dat probabil ca ne complacem acolo, intr-un loc caldut, si nu incercam sa ne depasim propria noastra comoditate. Ne invatam intr-un anume fel sa fim, sa ne comportam: asa fac toti ceilalti, facem si noi ca ei.

Andreea Marin Banica: Propria noastra comoditate se intoarce tot impotriva noastra, sau uneori impotriva copiilor nostri. Realitatea ne arata ca ne loveste acolo unde ne doare mai tare. Practic lumea pe care noi o construim, sau o lasam sa lincezeasca, este lumea de maine a copiilor nostri. Vrem sau nu vrem, spre asta ne indreptam. Cred ca este doar o chestiune de constientizare. Sau de lipsa de constientizare.

Oana Gheorghiu: Asa cum ai vazut si tu la Minister, cand stai de vorba cu fiecare in parte ei  par niste oameni foarte normali, inteligenti, deschisi, care inteleg ca tu le ceri niste lucruri normale. Fiecare om in parte probabil ca se gandeste ca noi avem dreptate. Ei, sistemul, felul in care este construit, nu poate sa reactioneze ca si identitate. Ei intra intr-un malaxor si se transforma. Eu am avut o experienta cu o persoana pe care o cunosteam, care inainte lucra in mediul privat. A trecut in sistemul de sanatate si …

Andreea Marin Banica: S-a invatat ca acolo.

Oana Gheorghiu: In foarte scurt timp am fost socata sa vad un raspuns pe care il asteptam de la un om cu care lucrez de 30 de ani in sistemul de sanatate. Pe mine m-a socat ca un om de 30 si ceva de ani in cateva luni s-a transformat atat de mult si de repede. Iata ca acesta este sistemul. Iar daca tu nu esti suficient de dornic de a schimba ceva si atunci te complaci in locul tau caldut… te adaptezi si te transformi intr-un birocrat.

Carmen Uscatu: Pentru ca sa recunoastem, ca sa schimbi ceva presupune un efort pe care unii sunt dispusi sa il faca, iar altii prefera sa nu il faca. Iar daca nu li se intampla nimic pentru ca nu fac acel efort… de ce l-ar face?

Andreea Marin Banica: Cate ore pe zi lucrati pentru meseriile voastre? Care este programul vostru zilnic, la serviciu?

Carmen Uscatu: 8-10 ore.

Oana Gheorghiu: Eu lucrez 9 ore.

Andreea Marin Banica: Cand mai e timp sa pui tot sufletul spre a raspunde miilor de interpelari de la oameni aflati in situatii disperate pe care nu va lasa sufletul sa ii evitati, pe care ii ajutati sa isi faca dosarele, sa sara etape, sa invete mai repede ceea ce ar insemna un timp pierdut din sansa lor la viata…

Oana Gheorghiu: Stii ce este cel mai greu cu oamenii astia? Sa-i faci sa inteleaga ca trebuie sa lupte. Asta este cel mai greu. Daca ai depasit aceasta etapa deja lucrurile merg aproape de la sine pentru ca incepi sa le dai niste pasi.
Eu am avut cazuri la inceput in care a trebuit sa ii spun mamei: “Ai de ales ori sa iti lasi copilul sa moara, ori sa te duci sa stai la usa medicului pana iti da ce ai nevoie”. In momentul acela a avut o reactie in care parca s-a trezit, desi mie mi-a fost greu sa ii spun asta dar practic asta era adevarul, si a facut treaba asta desi era o femeie simpla, de la tara. Acum noi nu mai lucram atat de mult ca la inceput pentru ca avem o echipa, am format niste voluntari, colega noastra Helen Necsulescu conduce acesti voluntari care au invatat sa faca ceea ce noi faceam la inceput si lucram foarte, foarte mult, ore intregi.

Andreea Marin Banica: V-ati organizat.

Oana Gheorghiu: Ne-am organizat.

Andreea Marin Banica: Cand mai aveti timp pentru copii vostri? Spuneti-mi ce varste au copii.

Oana Gheorghiu: Baiatul meu a implinit 10 ani.

Carmen Uscatu: Si fetita mea urmeaza sa implineasca 10 ani in luna Octombrie.

Andreea Marin Banica: Multi inainte! Sa va traiasca!
Nu cred ca exista un exemplu mai bun pentru copiii vostri, sau o lectie de viata mai buna pe care le-ati fi putut-o oferi, decat ceea ce faceti cu atata daruire. Si faceti fara a astepta ceva in schimb. Stiu ca poate asta este o lozinca cu care multa lume s-a obisnuit, pare o fraza scoasa dintr-o carte si nimic mai mult, dar asta este realitatea. Ca dupa 10 ore de munca si dupa timpul pe care e necesar sa il dedici si familiei tale, si sotului, si copilului – pentru ca lucrurile nu merg de la sine daca nu te implici, chiar si la nivel personal, nu? – sa mai ai puterea sa faci la nivelul la care faceti voi lucrurile si pentru ceilalti, va spun cu sinceritate ca v-as ridica doua statui in centrul Bucurestiului fara nici o retinere! Am o mare admiratie pentru ceea ce faceti zi de zi, si nu izolat. Nu e ceva ce faceti o data la nu stiu cat timp.

Carmen Uscatu: E un fel de hobby…

Andreea Marin Banica: A devenit a doua voastra natura.

Oana Gheorghiu: Sa stii ca, poate nu crede lumea, dar noi chiar “ne distram”. Noi chiar ne simtim bine facand asta.

Andreea Marin Banica: Pentru ca ati vazut ca aveti rezultate.

Oana Gheorghiu: Probabil si asta. Sa nu iti inchipui ca acum in noi e o tristete non-stop. Intr-adevar, la inceput eu cel putin marturisesc ca plangeam…
Andreea Marin Banica: Plangeai la fiecare caz, asa e?

Oana Gheorghiu: Da, acum ma gandesc ca e mai bine sa il ajut pe omul acela, sa ii dau un sfat.

Andreea Marin Banica: E mai constructiv.

Oana Gheorghiu: Noi munceam impreuna, uneori cu copii in week-end ne duceam de la una la alta, copii se jucau si noi lucram. Pot sa spun ca noi nu simtim intotdeauna ca facem un efort.

Andreea Marin Banica: Le-ati imbinat intr-un mod care sa faca suportabil acest lucru.

Oana Gheorghe: Sa faca suportabil si facut cu drag.

Carmen Uscatu: Cand vezi ca lucrurile se intampla, nu ai salvat tu lumea dar cand vezi ca pe anumite secvente reusesti sa schimbi ceva, si vezi ca puterea asta vine de la oamenii simpli care nu au in spate nici notorietate, nici alt gen de relatii, totul este facut cu munca, cu optimism si cu multa incredere ca poti sa schimbi ceva – asta iti da aripi.

Oana Gheorghiu: Si faptul ca oameni ca tine ne-au raspuns atunci cand le-am cerut ajutorul – chiar ne dadea energie. Si au mai fost si altii care ne-au raspuns, iar pentru noi lucrurile astea insemnau ceva: uite ca oamenii vor sa se implice daca…

Andreea Marin Banica: Vii cu argumente.

Oana Gheorghiu: Daca vii cu argumente, ai un proiect si arati ca vrei sa faci ceva pentru ceilalti – oamenii se implica.

Andreea Marin Banica: Eu am sa va fac o marturisire acum, si tin foarte mult sa fac public lucrul acesta, pentru ca de multe ori cand anunti o reusita ea trebuie facuta cunoscuta: cand se schimba o lege folositoare oamenilor ei trebuie sa afle despre asta si trebuie sa stie detalii, iar daca nu promovezi un lucru chiar si bine facut e ca si cum n-ar exista, nu foloseste nimanui. Si atunci, sigur ca in momentul in care reusita a devenit o realitate si nu mai era la stadiul de vis, a existat un comunicat care a plecat spre redactiile ziarelor, ale televiziunilor, si fiecare a promovat cum a crezut de cuviinta acest lucru. Noi nu puteam decat sa le oferim informatia, iar ei au selectat din intreaga informatie ce au crezut de cuviinta. A fost un lucru pe care il inteleg, pe de o parte, dar care m-a deranjat si m-a facut sa ma simt destul de rau - si vreau sa o spun acum. Da, inteleg, este important insa sa se stie lucrul acesta.
Interviul de astazi are o motivatie foarte buna din punctul meu de vedere, dincolo de necesitatea lui – pentru ca il consider necesar pentru ca voi mamele sa stiti ca exista un posibil ajutor intr-o lege care va apara in Romania, in speta de care vorbeam. Dar important este ca pe paginile ziarelor a aparut: “Andreea Marin a facut lucrul asta, a schimbat lucrul asta.” Nu. Originea si efortul major al acestei schimbari se afla in fata mea, acum: sunt Oana si Carmen, aceste doua luptatoare care nu s-au bazat in demersul lor pe notorietatea lor. Ma bucur ca v-a folosit, la un moment dat, notorietatea mea si poate si insistenta, incapatanarea mea de a merge pana la capat. Dar baza si intreaga lupta a inceput de la voi, si simt nevoia sa spun asta cu voce tare. Si sigur ca e de inteles ca pe o pagina de ziar un nume cunoscut vinde mai bine.

Carmen Uscatu: Exact, si cititorii se vor uita mai mult cand vor vedea numele tau decat cand vor vedea numele unei asociatii

Andreea Marin Banica: Dar vreau neaparat sa punctez si lucrul asta pentru ca nu sunt unul dintre oamenii capusa – pentru ca exista o asemenea specie – care asteapta ca altii sa faca un lucru, se ataseaza unui proiect sau altuia cu numele, fara sa faca eforturi in acea directie, si apoi culeg laurii. E foarte important sa se stie lucrul asta si va multumesc, am fost onorata nu numai ca am acordat atentie unei idei pe care am simtit-o viabila in momentul in care voi ati ajuns la mine cu ea, ci am fost onorata ca v-ati gandit ca as putea da o mana de ajutor. Pentru ca nu iti este dat in fiecare zi sa poti pune umarul unui demers care nu schimba o viata, nu schimba doua. Am mai spus-o: peste 50 de ani, peste 100 de ani cand noi nu vom mai fi, daca nu se vor schimba in rau lucrurile si vor ramane asa cum sunt astazi, aceasta lege va ajuta oameni care nici nu vor mai sti cine am fost noi. La punctul la care se vor afla, la limita dintre viata si moarte, aceasta lege ii va ajuta sa isi gaseasca sansa. Ori asta este o urma pe care simti ca o lasi, cu adevarat, si ca nu ai facut degeaba umbra pamantului.

Carmen Uscatu: Frumusetea muncii noastre tocmai in asta cred eu ca consta: ne inconjuram de oameni foarte frumosi si oameni care intr-adevar pun umarul si sprijina initiativele noastre. Si reusim impreuna sa schimbam lucrurile acolo unde sistemul de stat esueaza.

Andreea Marin Banica: Cum sunteti ca mame? Ati avut parte de reprosuri? Pentru ca poate timpul a fost dramuit pentru copii in timp ce era din plin pentru alte cauze?

Oana Gheorghiu: Evident ca am avut parte de reprosuri. Si acum eu nu cred ca exista mama perfecta, toti gresim undeva.

Carmen Uscatu: Si in primul rand noi ne reprosam.

Oana Gheorghiu: Da, primele reprosuri ni le facem singure.

Carmen Uscatu: Ni se pare ca ne neglijam copiii in anumite momente: ca nu ii ascultam cu amandoua urechile, ca Alexia vorbeste si eu ma gandesc la ale mele sau vorbesc la telefon si o intrerup, sau fac ceva cu ea si o intrerup ca sa fac altceva care mi se pare mie ca in acel moment este mai urgent… Si atunci - da, cred ca principalele reprosuri mi le fac eu mie.

Andreea Marin Banica: Ca si sotii – desi am inteles ca sotii vostri va sprjiina in demersurile pe care le faceti, ca sunteti echipa. Pe de alta parte vreau maxima sinceritate din partea voastra: au existat momente cand au spus: “E prea mult? Adica nu putem duce si una, si alta,  la acelasi nivel”?

Oana Gheorghiu: Nu, nu au existat. Eu cel putin nu cred…

Carmen Uscatu: Bineinteles ca mai sunt glume cu anumita nuanta…

Oana Gheorghiu: Noi plecam des de acasa… adica…

Carmen Uscatu: Dar mai mult de atat cred ca nu a existat. Cred ca, daca nu as avea suportul familiei, eu nu as mai putea continua. Daca nu as avea intelegere acasa si daca nu m-as putea duce cu zambetul pe buze si sa povestesc ceea ce fac, si sa fiu admirata pentru ceea ce fac, nu cred ca as putea sa continui.

Andreea Marin Banica: Pentru ca ar fi o lupta in paralel si acasa.

Oana Gheorghiu: Nu cred ca poti sa faci lucrurile impotriva familiei. Daca simti ca cei de acasa nu vor sa faci asta, pana la urma renunti. Cred ca e impsibil sa faci lucrurile asa.

Andreea Marin Banica: Intrebare: a existat in viata voastra, de familie sau privata, vreun moment de impas din punct de vedere medical? Ati trecut chiar voi prin astfel de probleme?

Oana Gheorghiu: Eu una niciodata. Toata lumea ma intreaba: “Ai avut o experienta in familie?” Ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca eu nu am avut o astfel de experienta, nici macar rude apropiate nu au trecut prin asa ceva.

Andreea Marin Banica: Tu, Carmen?

Carmen Uscatu: Eu am avut o experienta, dar recunosc ca am fost rasfatata de soarta si de medicii din spital.

Andreea Marin Banica: V-am intrebat pentru ca, in general, cine se inhama la o astfel de lupta care dureaza ani de zile, nu e vorba de fapt punctual, are de obicei o proprie poveste care e un stimul.

Carmen Uscatu: Stimulul pentru noi cred ca a fost tocmai refuzurile pe care le primeam mereu de la autoritati. Acel “Nu se poate”, acel “Nu stiu”, acel “Dar cand stii?” fara sa primesti un termen precis la aceasta intrebare… Cred ca asta ne-a determinat sa spunem “Dar chiar nu se poate? Sa vedem!”.

Andreea Marin Banica: Eu tin foarte bine minte ca mi-ai trimis un mail, la un moment dat, in care te rugam sa ma pui la curent cu ceea ce se intamplase ca demers din partea voastra, inainte ca eu sa ma alatur echipei voastre, si tin foarte bine minte ca mi-ai scris ca moartea este implacabila si ea nu poate sta la coada, nu poate sa astepte birocratia din birourile care nu gasesc solutii pe termen lung pentru oameni care traiesc sau nu traiesc, in functie de termenul care ii este dat dosarului lor. Ori… cam asta e realitatea.

Oana Gheorghiu: Apropo de moartea implacabila: mi-am amintit cum ne-am dus noi la Primarie, asta este un lucru pe care trebuie sa il povestim. Noi pentru Dragos Croitoru, primul nostru caz - nu eram asociatie, eram noi doua - am zis: “Trebuie sa facem ceva ca baiatul asta sa plece”. Era un baiat la 18 ani, 1 m 85 si 45 kg, asa ajunsese el.

Carmen Uscatu: Iar dosarul lui ratacit undeva intre Ministerul Sanatatii si Guvern. Se pierduse pe drum.

Oana Gheorghiu: Si ne-am hotarat ca noi trebuie sa facem un miting. Pentru ca am auzit noi ca la Bacau au facut tinerii de acolo nu stiu ce pe strada si au strans bani, noi am zis: facem un miting sa afle Guvernul ca moare acest copil. Si ne-am dus la Primarie in ideea sa vedem ce inseamna miting, pentru ca nu am facut in viata noastra asa ceva si nu stiam. Deci nu ne-am dus la Primarie sa obtinem autorizatie. Si acolo bineinteles ca au inceput sa ne plimbe pe la vreo 3, 4, 5 usi, si deja tensiunea noastra crestea. Am hotarat ca noi mergem acum in fata primarului Oprescu si pana nu vine Primarul Oprescu noi de acolo nu plecam. Cu mare scandal, a venit jandarmul sa ne spuna ca aici este institutie publica – exact, noi suntem suntem publicul. Noi facand galagie. In final secretara primarului a iesit si i-am spus ca e vorba de viata si moarte, i-am zis “ Ganditi-va ca este vorba despre fiul D-voastra si asa ne veti ajuta.” Banuiesc ca femeia avea un baiat pentru ca s-a schimbat la fata, a zis asteptati putin, a intrat in birou, a venit inapoi si ne-a spus ca avem noroc ca in ziua aceea exista comisia care aproba mitingurile. Si ca trebuie sa completam o crerere. Noi nu aveam nimic la noi, aveam niste hartii, niste mail-uri pe dosul carora Carmen a completat o cerere si a spus ca noi vrem sa organizam un miting pentru abolirea pedepsei cu moartea in Romania.

Carmen Uscatu: Pentru ca descoperisem noi ca in afara de Dragos mai erau si altii.

Oana Gheorghiu: Si am intrat intr-o comisie, sar peste detalii pentru ca am ajuns cu greu la comisie, dar am intrat in acea comsie in care erau 9 barbati si o femeie la o masa mare, si se uitau la noi ca la doua nebune – ca banuiesc ca asa si aratam dupa zbuciumul nostru - …

Andreea Marin Banica: Deci mitingul era facut in doi sau mai erau vreo 3?

Oana Gheorghiu: Nu, aveam noi un plan… Eram noi doua, deocamdata.

Carmen Uscatu: Credeam ca suntem mai multi.

Oana Gheorghiu: Noi nu stiam exact ce va iesi. Noi nu vroiam sa cerem autorizatie, nu stiam exact cati vom fi dar noi am intrat acolo si am spus ca vrem sa facem un miting pentru abolirea pedepsei cu moartea. Si oamenii se uitau la noi ca la doua nebune.

Carmen Uscatu: Si noi continuam sa explicam…

Oana Gheorghiu: Si ei spuneau: “Doamnelor, dar poate nu stiti ca pedeapsa cu moartea a fost abolita in `89” si Carmen a spus : “Nu, nu a fost”.

Carmen Uscatu: Nu a fost pentru ca, uitati, 8 tineri mor si inseamna ca, de fapt, aceasta pedeaspa nu a fost abolita.

Oana Gheorghiu: Eu zic: “Stiti, e o metafora.” ... ”A… o metafora…”. Dupa care ma luau peste picior si le-am spus: “Stiti, uitati, chiar este vorba de viata si de moarte. Daca vreti sa ne ascultati de bine, daca nu sa nu ne pierdem timpul pentru ca noi chiar avem treaba.” Intr-un final, dupa negocieri, am plecat de acolo cu autorizatie de miting, desi noi nu ne dusesem cu aceasta intentie. Asta vreau sa iti spun: ca practic ne motiva acest “Nu se poate.” Cand auzeam acest “Nu se poate” noi simteam nevoia sa aratam ca “Ba da, se poate”, si ca putem.

Carmen Uscatu: Si asa cum spui ‘noi doua”, noi aveam impresia ca o sa fim mai multi, pentru ca vorbisem la scoala lui Dragos cu directoarea de acolo care ne-a propus sustinerea ei si a spus ca va chema copii.

Oana Gheorghiu: Ca va mobiliza colegii lui Dragos.

Carmen Uscatu: In momentul in care am sunat-o si i-am spus ca noi avem autorizatia de miting:…

Andreea Marin Banica: A intrat in panica…

Carmen Uscatu: A spus: “Cum v-ati permis asa ceva? Ca nu avem autorizatie de la Inspectorat, noi nu putem face miting.” Si spun: “Dar e in afara orelor de scoala. Este la ora 5 dupa-amiaza mitingul.” Ne-am dus, am incercat o discutie cu dumneaei, am incercat sa ii explicam cat este de important ca acei elevi sa se implice pentru un coleg de-al lor, sa fie solidar.

Andreea Marin Banica: Temerile au fost mai puternice.

Oana Gheorghiu: Nu, exact ca pe vremea comunistilor. Si te intrebi de ce oamenii se complac intr-un sistem. Aceasta este educatia pe care o primim in scoala. Profesorii s-au temut sa isi stimuleze elevii sa vina la un miting pentru un coleg de-al lor. Ce sa mai asteptam mai mult? Daca asa sunt educati… Eu le-am scris apoi un mail sau un fax celor doua directoare in care le-am spus ca mie imi este rusine ca avem asemenea dascali, pentru ca eu consider ca mai rau de atat nu se poate. Daca nu suntem in stare sa ii invatam pe copii astia de 18 ani ca ei trebuie sa se lupte, sa fie solidari, sa isi ajute un coleg care se afla in pragul mortii - cum sa ne asteptam ca acesti tineri sa fie altfel.

Carmen Uscatu: Si totusi am facut rost de oameni pentru ca imediat am sunat-o pe invatatoarea lui Dragos, care este o femeie foarte sufletista, si care ne-a promis mobilizarea mai multor tineri alaturi de o fiica de-a ei care era atunci in clasa a X-a. In noaptea aceea am dat un comunicat de presa…

Oana Gheorghiu: Primul nostru comunicat de presa, ca nu stiam nici cum se face.

Carmen Uscatu: Si am adunat peste 100 de oameni la miting.

Oana Gheorghiu: Mitingul era a doua zi.

Andreea Marin Banica: Oameni pe care nu ii cunosteati direct.

Carmen Uscatu: Si am fost ascultati de autoritati si iata ca cele 8 dosare s-au aprobat.

Oana Gheorghiu: A doua zi.

Andreea Marin Banica: A fost primul vostru succes. Imboldul care v-a aratat ca se poate cu adevarat, ca nu e numai in mintea voastra, o idee.

Oana Gheorghiu: Am zis ca totul este posibil. Daca noi ne-am dus sa intrebam cum se obtine o autorizatie si am plecat din Primarie cu autorizatia, inseamna ca daca iti ceri cu adevarat drepturile, si daca stii sa ti le ceri, si daca stii sa pui problema, si daca citesti putin legile, si daca stii care iti sunt drepturile, trebuie sa obtii.

Andreea Marin Banica: Pe site-ul www.scoalamamelor.ro avem o sectiune dedicata Drepturilor mamelor, pentru ca mamele sunt cele carora ne adresam in mod direct, dar indirect familiilor, cuplurilor… Ideea e ca asta ne-am dorit si noi: sa explicam legile care le apara pe intelesul lor, si le invit sa intre la sectiunea Drepturilor mamelor.
Bun: ai autorizatia, faci mitingul. Vine ziua cea mare. Ce se intampla in momentul acela? Cand esti la prima experienta de acest fel?

Carmen Uscatu: Pai a doua zi era ziua cea mare.

Oana Gheorghiu: Noi am plecat cu autorizatia si am iesit sa mergem la masina, eram cu masina parcata undeva in apropierea Primariei. Nu imi gaseam cheile, am rasturnat geanta cu autorizatia in mana… nu stiu ce am facut cu cheile, zic: “Asta e, hai sa vedem daca mai e masina.” Cand am ajuns la masina cheile erau in contact si cel caruia ii platisem parcarea nu s-a miscat doua ore cand a vazut cheile, era stresat ca o sa imi fure masina.

Andreea Marin Banica: Deci ai partea ta de noroc.

Oana Gheorghiu: Da, la mine oricum nu era prima oara cu cheile de la masina, i le-am dat si copilului meu odata si le-a pierdut si el. Dar da, cu masina am avut noroc.
De acolo am plecat la liceu sa o convingem pe doamna directoare, nu am avut succes.
Carmen Uscatu: Am plecat de la liceu si am sunat-o si pe invatatoare si am spus: ” Suntem numai noi doua, Lidia daca vii si tu deja suntem trei.” Si a doua zi ne-am reunit, am luat cearsafuri, le-am rupt, le-am pictat, am stat noaptea…

Andreea Marin Banica: V-a ascultat cineva?

Carmen Uscatu: Da… Ne-au ascultat.

Oana Gheorghiu: Cu 5 minute inainte sa inceapa mitingul – aveam de la ora 5 - ne-a sunat pe telefon Ministrul Secretar de Stat sa ne spuna ca dosarele se aproba sigur si sa nu mai facem mitingul.

Carmen Uscatu: Sa il intrerupem.

Andreea Marin Banica: Deci presiunea publica functioneaza, macar cateodata.

Oana Gheorghiu: Sigur ca mai sunt multe alte dosare, astea sunt cateva despre care stim dar…sunt multe altele…

Andreea Marin Banica: Acuma obtinuserati autorizatia, chiar asa sa fie degeaba…

Oana Gheorghiu: A venit si jandarmul fara ecuson sa ne ceara autorizatia. Zic: “Nu, aveti legitimatie?”,  ” Pai nu…”,  “ Atunci…”,  ” Pai Doamna, sa mai traversez strada?”, “Traversati strada ca asa spune legea. D-voastra ati venit sa imi cereti autorizatia fara sa imi faceti dovada ca sunteti…”

Andreea Marin Banica: Cine trebuie ca sa cereti autorizatia.

Carmen Uscatu: Ne-au cerut de asemenea si autorizatiile pentru copii din partea parintilor, pentru ca legea spune ca atunci cand exista minori la miting trebuie sa aiba autorizatie de la parinti.

Oana Gheorghiu: Din fericire aveam.

Andreea Marin Banica: Diverse beti in roate, dar important este ca in acel moment ati avut o reusita care v-a dat aripi pentru mai tarziu. Dar, tot din pacate, nu a fost singurul moment in care a trebuit sa aveti o expunere publica de acest fel si ati ajuns chiar la Avocatul Poporului in mai multe randuri, ati dat in judecata Ministerul Sanatatii, ati ajuns foarte departe in dorinta voastra de a schimba ceva in profunzime, si nu doar punctual, pentru acesti oameni cu adevarat amarati – si cand spun asta nu ne referim la situatia lor financiara pentru ca poti fi amarat si la limita dintre viata si moarte la fel de bine cu banii in cont cu care nu stii ce sa faci.

Carmen Uscatu: Atunci cred ca esti cel mai putin bogat. Eu simt ca sunt fericita in fiecare zi tocmai fiindca traiesc printre atatea povesti ale unor oameni care au parte de asemenea tragedii, si imi dau seama cat de fericita sunt ca am un copil sanatos, o familie implinita, si asta iarasi este un lucru care ma motiveaza sa mergem mai departe.

Andreea Marin Banica: Am o rugaminte in finalul acestui interviu. Va intreb daca ati intrat pe www.scoalamamelor.ro  si va rog sa imi spuneti daca vi se pare o idee benefica. Daca Da - de ce, daca Nu - iarasi de ce. Pentru fiecare dintre voi.

Oana Gheorghiu: Eu am intrat pe site pentru ca, la un moment dat, o mamica mi-a scris mie. Ni se intampla adesea sa ne scrie noua deja pentru ca au auzit de parteneriatul nostru si au asa senzatia …

Andreea Marin Banica: Lucrul se intampla si invers, pentru ca stii ca directionarea se intampla si de la noi.

Oana Gheorghiu: Si mi-a scris o mamica ca era deprimata, avea un copilas, si imediat mi-am adus aminte de proiectul tau. Atunci am si intrat pe site si m-am uitat mai serios ca sa ii dau toate informatiile.

Andreea Marin Banica: Nu vreau sa ne lauzi, vreau sa imi spui sincer cum vezi lucrurile.

Oana Gheorghiu: Sincer eu cred ca sunt foarte multe mame care sunt deprimate, care au nevoie de ajutor, care au soti care nu le ajuta. Din pacate ne intalnim adesea cu situatia asta. Eu stiu multe mame ale caror copii s-au imbolnavit si atunci sotii au plecat pentru ca nu au putut sa lupte. Si mamele astea au nevoie de un sprijin. Si cred ca proiectul asta le poate fi ajutorul de care au nevoie.

Andreea Marin Banica: E foarte interesant faptul ca mamele care apeleaza la noi, si sunt 55.000 inscrise in acest moment doar pe site – nu vorbim si de inscrierile de la centrele noastre fizice unde oferim consiliere psihologica si psihiatrica gratuite, nu vorbim de sutele de telefoane la numarul de telefon national pe care il avem la dispozitia mamelor, ci strict de www.scoalamamelor.ro - este foarte important ca ele sa aiba un loc pe internet unde sa fie informate si la nivel general, nu doar pe nise. Pentru ca exista fundatii, exista ONG-uri, exista o activitate destul de fertila in Romania in domeniul acesta si in dorinta de a ajuta diverse categorii sociale. Dar in privinta mamelor m-am gandit ca e bine sa existe un loc unde ele sa gaseasca informatii de toate tipurile, cat mai diverse, si puncte de plecare spre alte locuri de unde isi pot lua informatii mai detaliate daca ea nu este destul de detaliata pe site-ul nostru. De asemenea forumul unde ele sa vorbeasca si intre ele, nu doar cu specialistii care le raspund gratuit la toate intrebarile. Nu e la indemana oricui sa gaseasca un avocat, si daca e gratuit cu atat mai bine. Nu e la indemana oricui sa gaseasca un medic bine informat. Nu e la indemana oricui sa aiba un ghid in formare profesionala, in cariera, sau sa aiba pe cineva care sa ii explice cum sta treaba cu comunicarea. Una dintre marile noastre probleme si ca societate. Societatea romaneasca se impiedica de multe ori si dintr-o lipsa de comunicare, culmea, intr-o perioada in care avem la dispozitie atatea unelte de comunicare: computer, satelit, telefon, cu video, fara video, televizor, radio…

Oana Ghoerghiu: Comunica fara sa spunem prea multe.

Andreea Marin Banica: Exact. Si ce vroiam sa concluzionez este ca nu doar mamele – apropo de ce spuneai tu – care nu au resurse apeleaza la noi, ci de foarte multe ori mame care au resurse financiare dar care au pierdut acea comunicare cu proprii copii pentru ca s-au dedicat mai mult carierei.

Carmen Uscatu: Iata ca informatia este mai importanta decat banii.

Andreea Marin Banica: Exact! Sau mame care au bani, au o cariera chiar minunata, dar care au cazut prada depresiei, anxietatii, stresul le-a adus intr-un stadiu in care nu isi mai gasesc linistea si le este rusine sau le e teama sa mearga la un psiholog. Si totusi, pentru ca au confidentialitatea asigurata pe site-ul nostru - incearca. Si e un prim pas. Incearca, trimit intrebari specialistilor nostri, li se raspunde si capata curaj.
Nu am aflat si parerea ta.

Carmen Uscatu: Da, asa cum spuneam informatia si informarea sunt foarte importante. Partea de educatie de asemenea e cea care la tine pe site exista, si educatia legislativa chiar, apropo de lucrurile pe care le spuneai.

Andreea Marin Banica: Dar, va rog, spuneti-mi si un punct slab. Credeti-ne, noi ca echipa in fiecare zi gasim cel putin un punct slab, si de cele mai multe ori chiar mamele care ne scriu ne dau idei pentru imbunatatirea site-ului. Si cred ca asa se intampla si in cazul vostru: in fiecare zi gasiti inca ceva de facut, inca o caramida de pus pe baza a ceea ce ati construit pana acum pentru ca lucrurile sa fie mai eficiente, mai bune, mai clare. Vorbeste-mi despre un punct slab pe care am putea sa il facem mai bun. Ne e de folos lucrul asta, nu ne e teama sa dam ochii cu criticile.

Carmen Uscatu: O sa il caut!

Andreea Marin Banica: Nu ai fost pregatita pentru intrebarea asta!

Oana Gheorghiu: Eu recunosc - nu am fost atat de critica incat sa gasesc puncte slabe.

Andreea Marin Banica: Va rog sa imi promiteti ca pana la urmatoarea intalnire imi veti transmite si ce se afla in partea goala a paharului, nu doar in partea plina a paharului.
Va multumesc tare mult! Va tin pumnii si sunt cu tot sufletul alaturi de voi! Si de data aceasta, cand veti face o noua miscare si veti avea nevoie de sprijin, nu voi mai fi singura. Pentru ca in spatele meu se afla o forta: sunt zeci de mii de mame din 90 de tari care sunt alaturi de noi acum.
Va multumesc!