Am vazut care sunt motivele pentru care un copil sanatos, cu o dezvoltare psihica normala, cu o inteligenta deloc de neglijat poate avea totusi tulburari psihoafective si de comportament. Dar cum ne dam seama ca avem de-a face cu o astfel de situatie? Care sunt semnele concrete pe care, atunci cand le observam si mai ales atunci cand se repeta, este bine sa nu le trecem cu vederea?

Nu sunt medic, desi mi-am dorit sa imbratisez aceasta meserie. Dar am avut sansa – spun „sansa” pentru ca m-a ajutat sa ma formez ca OM, sa inteleg mai bine suferinta si nevoia copiilor de dragostea noastra -  sa lucrez mai bine de 6 ani intr-un centru de plasament unde am ingrijit, zi de zi, copii cu diverse probleme, printre care si tulburari psihoafective. Aceasta experienta a venit in completarea notiunilor acumulate in timpul Scolii Sanitare pe care am urmat-o si m-a ajutat sa inteleg mai bine cum trebuie ingrijiti acesti copii si cum au ei nevoie sa fie ajutati.

Suptul degetului si al suzetei. Este ceva absolut firesc pentru bebelusi si chiar pana la varsta de 1 an si jumatate. Dar mai tarziu? Multi parinti se plang de faptul ca, desi este la varsta de gradinita, copilul lor continua sa isi suga degetul.

Copiii care au mai mult de 2-3 ani si inca isi sug degetul pot face acest lucru atunci cand sunt furiosi pe ceva sau cineva, cand au un sentiment de neliniste ce poate fi declansat de vizita la medic sau o schimbare majora in familie, cand le este teama de ceva sau cand sunt prea plictisiti. Si unii copii care merg la scoala isi sug degetul atunci cand se simt depasiti de temele pe care le au de facut sau cand, fiind prea obositi poate, nu se pot concentra pe ceea ce au de scris dar vor sa ascunda asta de ochii parintilor, de teama unei pedepse.

Nu trebuie nici certati si nici pedepsiti, pentru ca certurile pot accentua problema. O pedeapsa de acest gen ii poate face sa se simta mai mici decat sunt. Puteti incepe prin a afla care este nemultumirea ce sta la baza acestui comportament si sa ii gasiti apoi, impreuna cu copilul, o rezolvare. Cateva discutii despre igiena, ilustratii sau eventual jocuri educative prin care copiii sunt invatati ca nu este nici frumos si nici igienic sa isi suga degetul, ii pot ajuta sa scape de acest “obicei”.

Roaderea unghiilor. Roaderea unghiilor este o alta problema de comportament, destul de des intalnita la copiii mici si mari. Atata timp, insa, cat nu exista si alte semne asociate nu trebuie sa va ingrijorati, copilul nu are nici o problema de natura neurologica. Poate fi doar un tic ce a fost declansat de o presiune puternica sau o dezamagire adanca, si de care il puteti ajuta pe micut sa scape usor prin explicatii care sa il faca sa inteleaga faptul ca pe unghii exista microbi care, atunci cand isi roade unghia, ajung in gurita si se poate imbolnavi. Este bine sa evitati sa faceti comparatii intre copilul dumneavoastra si un alt copil care “nu face asa”, i-ar putea declansa sau adanci, daca acesta exista deja, un sentiment de frustrare sau nesiguranta.

Ticuri. Am adus vorba despre ticuri, si nu intamplator. Gresit asociate uneori cu “deprinderi proaste” sau “educatie proasta”, ticurile apar de obicei la copii foarte emotivi, timizi, care nu se simt in largul lor atunci cand se afla intr-un loc aglomerat. Clipitul din ochi des, intr-un ritm aproape perfect, ridicatul din umar, tot felul de strambaturi ale fetei sunt cele mai frecvente ticuri si pot fi declansate in momente cheie din viata unui copil cum ar fi primele zile la gradinita sau la scoala, sau ca urmare a unor conflicte in familie. Perioada de varsta in care apar ticurile este intre 5 si 10 ani, dar ele pot fi intalnite si mai tarziu. Ca si in cazurile de mai sus, ne putem ajuta copilul sa scape de aceste ticuri reparand cumva situatia care le-a declansat de la bun inceput.

Tulburari de vorbire. Atunci cand auzim vorbindu-se despre un copil cu tulburari de vorbire avem tendinta sa gandim ca “ceva nu este in regula cu el” si sa il tratam ca pe un “copil problema”. Adevarul este insa ca tulburarea de vorbire nu inseamna neaparat ca acel copil are o deficienta mintala. Atata timp cat copilul intelege perfect ceea ce i se spune sau ceea ce i se cere sa faca, daca este dispus sa colaboreze, daca ii place sa exploreze si sa invete lucruri noi - atunci nu exista nici o problema neurologica pentru care sa ne facem griji. Exista copii in jurul nostru perfect normali, cu un auz normal, cu o inteligenta normala dar care au intarzieri de vorbire pana la 2 si chiar 3 ani, nu pronunta bine unele cuvinte, se balbaie ori vorbesc ca un bebelus.

O explicatie pentru aceste situatii poate fi aceea ca oricat de mult isi doresc ei sa invete cuvinte noi, efortul lor nu este sustinut si de parinti. Stim ca atunci cand un copil vrea sa ia un obiect, dar nu ajunge la el, arata cu degetul spre acel obiect si spune de obicei prima silaba sau o parte din denumirea lui. Pentru ca el sa invete cum se spune corect acel cuvant are nevoie ca parintele sa ii repete, de fiecare data, cu rabdare si clar acel cuvant. Acelasi lucru se intampla si atunci cand se uita la televizor si vede intr-o reclama un produs cunoscut, despre care a mai auzit vorbindu-se, dar nu reuseste sa pronunte exact numele lui.

Copiii sunt mereu dornici sa invete, au o curiozitate impresionant de sincera fata de tot ceea ce ii inconjoara si chiar daca nu ne dam seama pe moment, ei ne ajuta de fapt pe noi sa ii invatam ceea ce vor sa stie. Ne pun intrebari de fiecare data – orice mama trece prin etapa lui “De ce?” - , ne arata cu degetul obiectul sau persoana al carui nume nu il cunosc sau nu stiu cum sa il pronunte, iar insistenta in a primi raspunsul nostru nu dovedeste altceva decat dorinta lor de a invata.

Este important pentru copiii nostri sa simta tot sprijinul din partea parintilor, sa fie incurajati in aventura lor in cunoasterea mediului inconjurator si a lucrurilor din jurul lui. Vor capata siguranta, deschidere si vor avea satisfactia de a reusi sa invete, pas cu pas, ceva nou.

Sursa: Mihaela Varzan