Bucuria de a fi mama aduce cu sine un val de emotii si trairi sufletesti greu de redat in cuvinte. Sunt la randul meu mamica si imi aduc bine aminte ca tot ce citisem pana atunci despre ce inseamna sa fii mama, despre acea implinire pe care o simti atunci cand aduci pe lume un pui de om... nu s-a comparat cu ceea ce am simtit in clipa in care mi-am vazut, pentru prima data, baietelul. Eram inca pe masa de nastere, curpinsa de emotii (cred ca am atins in acea zi gradul maxim de emotie pe care il poate simti un om intr-o viata intreaga), nerabdare, spaima... cand Dna. Doctor Gogulescu, un medic dedicat muncii sale si un OM cum rar intalnesti in grija careia am fost binecuvantata sa fiu, mi-a aratat minunea pe care o  purtasem, cu grija, atatea luni in pantec. Atunci am inteles pentru ce traiesc eu! 

          Nu a fost o sarcina usoara, ba din contra. In primele doua luni de sarcina a trebuit sa iau decizii mai grele decat in toata viata mea. Riscul unei boli genetice care pandea in orice clipa asupra copilasului meu, iminenta de avort grava inca din prima luna de sarcina, precum si alti factori care ma afectau pe mine si, indirect, pe bebelus, mi-au purtat pasii la cel putin doi geneticieni din Bucuresti. Speram sa gasesc atat in privirile cat si in vorbele dlor. doctori raspunsul pe care eu trebuia sa il dau la o intrebare ce venea constant din mintea mea, dar si din partea celor care imi stiau situatia: "Renunt la sarcina sau merg mai departe?"...

          Riscul era unul pe care nu aveam cum sa il ignor: copilul meu putea mosteni boala cu care, in urma cu 27 ani, venisem eu pe lume. O boala de piele prea putin cunoscuta, numita Ihtioza – Hiperkeratoza eritrodermica ihtioziforma – si care nu iarta. Gandul ca si copilul meu ar putea trece prin respingerea pe care am simtit-o inca de mic copil si pe care o resimt si astazi, ca adult, sau ca ar putea fi lipsit de libertatea alegerilor pentru propria viata pe care orice om sanatos o are, ca ar simti cat de amara este discriminarea si cum e sa nu poti iesi din casa pentru ca nu ai tratamentul de care ai nevoie – ma urmarea zi si noapte.

          Speram undeva, in subconstientul meu, ca macar unul din cei doi medici geneticieni imi va spune "da, este mai bine sa renunti la sarcina" sau "nu, nu renunta la copil pentru ca va fi bine". Abia mai tarziu am inteles insa ca ... era imposibil. Ca este genul de decizie pe care doar tu, ca mama, o poti lua, si pentru care nimeni, dar absolut nimeni, nu te poate macar... sfatui... si nici forta in vreun sens! Chiar daca simti nevoia sa primesti macar un sfat cat de mic, chiar daca nu  te simti in stare sa hotarasti tu si esti prinsa intre DA si NU  - sa pastrezi sau nu o sarcina intr-o astfel de situatie ramane doar decizia ta.

          Raspunsul pe care l-am primit la Bucuresti nu a facut decat sa imi arate si mai clar cat de grea, aproape imposibila, era alegerea pe care eu, si numai eu, trebuia sa o fac: 50% cu 50%. Asa a sunat prognosticul. Nu 51% la 49%. Nu. Jumatate-jumatate. Singurul meu atuu, daca il pot numi astfel, era varsta:  nu depasisem pragul de 30 de ani cand riscul unei sarcini cu probleme, mai ales atunci cand este vorba despre o boala genetica, creste.

          Imi aduc aminte perfect noaptea urmatoare: ma plimbam pe holul spitalului, urcam si coboram etajele fara sa tin cont de cate ori am facut-o, pierzand notiunea timpului. A fost o noapte alba, cu intrebari, raspunsuri... de fapt... mai mult intrebari... Gandul ca puiul de om care crestea in mine ar putea suferi toata viata de pe urma unei boli care nu si-a gasit inca un leac ma macina atat de tare incat nu mai stiam daca sa ma bucur, sau nu, ca sunt insarcinata. M-am gandit la un moment dat sa renunt la sarcina, desi numai auzul cuvantului "avort" imi provoca si atunci, dar si acum, frisoane. Imi era insa si frica sa astept sa vad care din cele doua jumatati de prognostic avea sa castige. Nu cu pretul suferintei copilului meu.

          In acea perioada din viata mea am realizat, pentru a doua oara, cat de important este sa CREZI. Sa aduni in sufletul tau tot curajul de care fiinta ta este capabila, sa iti impui pe cat posibil o stare de optimism, de incredere, si sa crezi ca va fi bine. Sa tragi cu dintii de partea pozitiva a situatiei, oricat de mica era ea. Sa nu dai ascultare celor care te condamna si te judeca pentru ca indraznesti sa te gandesti macar sa pastrezi sarcina. Sa ai increderea ca ceea ce ti se intampla este un dar venit de la Dumnezeu.

          Poate ca cea mai usoara alegere, pe moment cel putin, parea a fi aceea de a renunta la sarcina. Astazi insa, cand ma uit in ochii baietelului meu, cand ii vad zambetul care ii lumineaza deodata chipul atunci cand ma priveste, cand il aud strigand "mami", astazi STIU ca ar fi fost cea mai mare greseala, de neiertat, pe care eu as fi putut-o comite. Si ii multumesc, zi de zi, lui Dumnezeu ca mi-a dat putere pentru ca eu, la randul meu, sa ii dau viata copilului meu. Chiar daca asta a insemnat luni de zile in care spitalul a devenit casa mea, iar personalul medical parca facea parte din familia mea – si nu intamplator spun asta, ci pentru ca am avut parte de o ingrijire exemplara si de un medic care nu numai ca nu mi-a judecat nici macar o clipa decizia de a pastra sarcina, dar a trait, tacuta, fiecare emotie alaturi de mine.

          Atunci cand baietelul meu a venit pe lume am stiut ca totul, dar absolut totul, a meritat.

          La urma urmei, ce-ar fi fost viata mea fara minunea de copil pe care o am?... :)

          Mi-am dorit sa impartasesc cu voi povestea sarcinii mele in speranta ca, undeva, in acest colt de lume, o mamica ce trece poate prin acelasi test al vietii prin care am trecut si eu, care nu are cu cine se sfatui si nu stie ce decizie sa ia, sa gaseasca in aceste randuri puterea de a merge mai departe si de a nu se lasa doborata de nimic, increderea ca va lua in final cea mai buna decizie si credinta ca … minunile se intampla atunci cand suntem pregatiti sa le primim.

          Nimeni nu ne poate spune daca este bine sau nu sa pastram o sarcina. Nimeni nu ne poate da certitudinea ca bebelusul nostru va fi sanatos, nici macar atunci cand noi suntem perfect sanatoase. Este o decizie pe care trebuie sa o luam cu sufletul si mintea noastra in asa fel incat sa fim impacate cu noi insene.

Sursa: Mihaela Varzan