„Sunt un mic creion in mainile unui Dumnezeu scriitor, care asterne o scrisoare de dragoste lumii”- Maica Tereza 

 

Urc scara avionului. E prima oara cand plec atat de departe de puiul meu.  Acum cateva ore am tinut-o in brate pe Violeta mica si palmele inca mai pastreaza mirosul ei de lapte proaspat. Le adulmec si ii aud glasul amestecat cu vorbele mele de alint. I le spun si acum in minte, in timp ce avionul se inalta deasupra norilor, iar distantele se astern intre noi, fara sa ne desparta.  

Cum i-as putea explica ce dar nepretuit mi-a oferit atunci cand am luat-o pentru prima oara in brate si m-a facut sa simt puterea iubirii totale, fara margini? Si cum aceasta putere mi-a calauzit fiece pas de atunci incolo. E ca si cum mi-am descoperit pe harta sufletului un ocean, a carui existenta n-o banuiam pana atunci. Cu imaginea copilului meu lipita de inima, am pasit pe pamant african. 

Ma intorc in Africa mea. Mi-a intrat in suflet de ani de zile, din 2001 mai precis, cand am facut documentarul in Kenya si Tanzania si am urcat pe Acoperisul Africii, Kilimanjaro. A fost o experienta pentru o viata si am legat prietenii cu oameni ai locului, care nu ma lasa sa uit. E o lectie pe care am invatat-o in acel colt de lume si pentru care ii voi fi recunoscatoare mereu: ca nimic nu este asa cum pare la prima vedere, din vorbele altora, din imaginile superficial rostogolite adeseori pe ecranul televizorului. M-am intors de atunci de cateva ori pe Continentul Negru, fie pentru a face filme-documentare care sa creioneze cat mai fidel Africa mea, cea in care cred eu, nu cea despre care cei mai multi dintre noi au o preconceputa idee. M-am intors in misiuni pentru UNICEF care mi-au schimbat cu totul optica despre lume si viata, despre ce e important cu adevarat si ce nu.  Banuiam oare in anii de scoala, in fosnetul cartilor si atlaselor, ca viata imi va fi legata cu zeci de fire si carari de conturul acesta generos, in forma de inima mare? Africa este inima lumii. Fierbinte, clocotitoare, enigmatica… uitata, asa cum ne uitam in iuresul civilizatiei pasul inimii, tematori sa nu-l pierdem doar atunci cand iubim. Sau atunci cand ne doare.     

Asa se face ca, dincolo de motivele vizibile ce mi-au calauzit pasii spre acest taram - ca era vorba de a raspunde unei provocari in care ma arunca spiritul temerar si setea de cunoastere ori de misiunile umanitare, menite sa aline suferinte - au existat intotdeauna fluide subterane ce ne-au legat. Ca si cum, intr-o alta viata, m-as fi simtit acasa acolo mai mult decat in oricare loc pe pamant. In tarana caruia am depus franturi din viata mea de azi si el, pamantul rosu al Africii, ca un alchimist rabdator, intelept, a cernut zgura zilelor si a extras esenta, limpezindu-mi drumul ce mi se asternea in fata, curat, pregatit sa se transforme in destin.  A fost Africa cea care m-a primit odinioara, cand cu inima franta intr-un moment de rascruce, mi-am urcat Muntele si, acolo, pe acoperisul inghetat al continentului, am atins cerul si m-am lepadat de durere. Apoi m-a vazut din nou indragostita, visand sa ma dezleg de toate si sa traiesc doar in miezul acestei iubiri si-atunci mi-a aratat dansul femeilor africane in ritmuri de tobe, pana la uitare de sine.  

Acum reveneam nu doar femeie, ci mama, alaturi de alte femei sosite “din civilizatie” la randul lor mame, reprezentand cauza pentru care luptam pentru tarile lor, dandu-ne mana pentru a aduce un strop de alinare in acest colt de lume si a implini un scop ambitios: eradicarea tetanosului, o boala crunta, care ucide, dupa zile de suferinta cumplita, zeci de mii de mame si copii anual in 47 de tari ale lumii. 

Am strabatut Nigerul, Republica Centrafricana, Coasta de Fildes, sute de kilometri, din sat in sat, din familie in familie, ascultand, alinand, cunoscand povesti triste ale mamelor ce si-au privind copiii stingandu-se in bratele lor, pentru ca un vaccin de 7 centi era un lux nepermis pentru ele. Ne-am facut ascultate, la randul nostru, si-am realizat ca tot ce ne desparte e, simplu, sansa sau nesansa de a ne fi nascut in colturi atat de diferite de lume.  Am tinut in brate nou-nascuti de cateva sute de grame fara mari sperante de supravietuire, am vazut micuti cu nimic mai prejos decat ai nostri, doar ca atat de infometati, pentru ca mamele lor hranite cu te miri ce de pe pamantul lor arid, nearabil, aveau un lapte fara substanta nutritiva consistenta.

Povestea venirii noastre o stia toti ai locului, o simteau. Viata unui nou nascut este cel mai pretios dar din lume si , cu toate astea, la fiecare 3 minute in lume un bebelus moare rapus de tetanos, boala care la noi acasa este prevenita printr-un simplu vaccin oferit gratuit, de aceea copiii nostri nu-i simt lipsa, iar noi, ca parinti, traim mult mai linistiti. Am tinut in brate copii de-o seama cu fiica mea, ce mi-au rupt sufletul. Te cutremuri sa afli ca sunt asemenea copiilor tai si singura lor vina este aceea ca s-au nascut pe un taram sarac, fara speranta. Lipsiti de hrana, vulnerabili in fata bolilor grave, neajutorati in bratele mamelor ce nu au acces la o ingrijire medicala elementara, ei mai aveau puterea sa iti zambeasca totusi. Si sunt frumosi, sensibili, te primesc cantand si dansand si intind bratele catre tine spre a simti caldura imbratisarii, cauta intuitiv atingerea si alintul, fara sa stie inca ce viata grea le-a fost harazita. Nu trag de tine sa le dai, nu intind mana. Au o timiditate pe care nu o intalnesti la pustii ce-si petrec viata in intersectiile noastre.  

Chiar daca e greu de crezut, ne aflam pe taramul copiilor. In Niger, mai mult de o jumatate din populatia tarii o reprezinta copiii sub 15 ani. Suna frumos, dar statisticile citite pana la capat sunt cumplite. Nigerul detine un dureros record la nivel mondial: cea mai ridicata rata a mortalitatii infantile. Unul din 4 copii renunta la viata, inainte sa implineasca 4 ani, pentru ca nu rezista in fata foametei, a bolilor, a muncii la care sunt supusi la o temperatura de peste 40 de grade Celsius, ca unica sansa pentru a supravietui. Ce poate oferi un parinte, care isi intretine familia cu mai putin de 1$ pe zi, intr-o tara in care peste 70% din locuitori nu au acces la apa potabila? Este unul dintre cele mai sarace si aride teritorii din lume, unde izvoarele de care a fost vaduvit pamantul s-au mutat parca in ochii mamelor care isi plang in liniste si resemnare pruncii pierduti. Pare anormala o familie in care toti copiii nascuti sunt inca in viata. Intr-o astfel de lume, nimeni nu s-a apropiat de mine cersind, nicio mama nu mi-a pus copilul in brate cerandu-mi ceva in schimb, ci doar zambindu-mi cu recunostinta pentru ca suntem aici, sub sigla alb-albastra a UNICEF si punem umarul pentru a reconstrui o lume, lumea lor, din nimic.  

In Africa Centrala, am vazut ranile dezgolite ale conflictului armat ce macina tara de mai bine de un deceniu. In nordul tarii, bandele organizate ataca sate, ard case, ucid maturi si rapesc copii pentru a-i transforma in copii-soldati, ce invata sa foloseasca arma inainte de a sti sa citeasca. Cei care scapa se refugiaza in paduri si traiesc ani in sir precum animalele, dormind pe un pat de crengi si frunze, hranindu-se doar cu radacini. O tara a orfanilor. Peste 110.000 de copii isi duc zilele lipsiti de caldura parinteasca. Boala si saracia isi iau si ele tributul, semanand prapad acolo unde n-a apucat sa loveasca razboiul. Povesti cumplite se transmit din gura in gura si ajung pana la noi. Cu ceva timp inainte de sosirea noastra, banditii inarmati au atacat o ambulanta UNICEF. Ghidul ne arata locul. E chiar pe soseaua plina de gropi pe care ne deplasam spre urmatorul sat…..Satenii ne intampina cu dansuri si cantece - e felul lor de a-si exprima recunostinta fata de noi, oameni veniti de la capatul pamantului pentru a le darui un dram de speranta la viata, acolo unde vecinatatea mortii a ajuns o normalitate.

“Sunt fericita. Copiii mei ma fac sa ma simt fericita”- imi spune Luciene in timp ce-si alinta mezinul. Stam pe prispa casei saracacioase din chirpici. Cel mic a si uitat de intepatura acului - doctorul tocmai i-a administrat vaccinul. Acum zambeste, ca orice copil care revine instinctiv la partea luminoasa a vietii, pentru ca acolo ii este locul. E inca mic, un pui de om, are doar 6 luni, si…sa dea Domnul sa aiba mai multe sanse decat au avut fratiorii lui”- ma rog pentru el in gand. Manutele delicate ca niste stelute care-mi ating obrazul imi aduc aminte de fiica mea... Luciene, mama, are 24 de ani si, din cei 5 copii, pe care i-a adus pe lume, doar 3 au supravietuit. O intreb ce-si doreste pentru copiii sai. Raspunsul e simplu si le cuprinde pe toate: ”Sa traiasca.”  

Noaptea, adapostite de maicute, n-am putut inchide un ochi, si nu erau de vina paianjenii mari cat pumnul ce ieseau de prin ascunzisuri - ma obisnuisem deja cu acesti oaspeti nocturni. Adapostita sub plasa pentru insecte, ma bantuiau imaginile ultimelor zile. Vedeam copii cuibariti langa mamele lor, cufundati intr-un somn benefic, la fel cum, in coltul nostru de lume ferit de urgii, dormeau copiii nostri. Semne de intrebare, revolta, durere, toate s-au amestecau in sufletul meu. De ce este viata nedrept de redusa pentru copiii acestui pamant care nu sunt cu nimic mai prejos decat ai nostri, dimpotriva, sunt isteti, au potential, invata rapid o limba straina sau orice le aduci ca noutate? I-am vazut pe strada dansand bucurosi de prezenta noastra - au nevoie de atat de putin, ca sa fie fericiti! Stiu sa se bucure cu toata inima de cel mai mic semn de atentie pe care il oferi tu, om venit de departe, stiu sa aprecieze ajutorul si sa-ti ofere in schimb prietenia lor, stiu sa imparta cu tine putinul pe care il au, fara a cauta sa profite de tine, cum ar fi, poate, firesc pentru niste oameni, care, in cea mai mare parte a timpului, sunt infometati si chinuiti de neajunsuri. Va incepe o noua zi si mamele lor se vor ruga pentru un singur lucru: ca, la capatul zilei pline de spaime si lipsuri, copiii lor sa traiasca. Atunci mi-a incoltit in minte ideea ca nu sunt Dumnezeu, nu pot face minuni, dar pot schimba in bine macar viata unui copil, pe care sa-l ajut de departe, fara sa-l rup de familia, traditia si tara lui, ghidandu-l sa-si gasesca un drum mai bun. Peste timp, odata ajunsa acasa, am inceput cautarile. Si am gasit: o fetita de 9 ani din Niger. Gandul si sprijinul meu va merge umar langa umar cu grija pentru copiii nostri, atat cat va fi nevoie, topind distantele. Ii voi fi protector de departe.   

A doua zi, vizita la spitalul de copii avea sa ne disloce definitiv din echilibrul emotional si asa fragil pe care incercam din rasputeri sa-l pastram in ultimele zile. Imagini ce nu incap in cuvinte…Trupuri firave intinse afara pe rogojini, nemaigasind loc in ceea ce cu greu am putea numi “saloane”, trupuri schingiuite de boala si malnutritie. Rani deschise si ochi, care ne priveau dintr-o alta lume, cea a ingerilor. 

Suferinta nou-nascutilor bolnavi de tetanos este cumplita. Inchipuiti-va ca muschii micutilor aflati in momente de criza se contracta atat de puternic, incat pot provoca fracturile oaselor lor firave. Durerea pe care am simtit-o acolo nu avea nici grade, nici termeni de comparatie. Era, pur si simplu. Am plecat in tacere si ne-am ascuns prin colturi, fara sa ne spunem un cuvant, ca niste animale ranite. Si am jelit, fiecare in coltul ei si pe limba ei, gandindu-ne la copiii nostri de acasa.

In Coasta de Fildes, o noua drama avea sa ne sfasie sufletul. Aflam ca tanara adusa chiar in dimineata aceea la spital sa nasca, s-a prapadit cu zile dintr-un motiv care pentru noi, oamenii veniti din “civilizatie”, parea absurd, imposibil. Neavand acte - pentru ca jumatate dintre locuitori, nascuti in pustiu, nu sunt trecuti in nici o evidenta, nu exista, nu au identitate - si nefiindu-i cunoscuta grupa sanguina, nu a putut avea in timp util parte de o simpla transfuzie de sange. Femeia s-a stins sub ochii neputinciosi ai medicilor, iar copilul venea pe lume lipsit de ceea ce era vital pentru el: caldura unei mame.   

Acasa ma intorceam cu sufletul indoit. Stiam ca vaccinul pe care noi l-am dus din sat in sat si campania in general va salva milioane de vieti. Pe de alta parte, suferintele la care am fost martora  nu puteau fi redate pana la capat, nici in cuvinte, nici in imagini, si ma intrebam daca mesajul pe care il aduceam din Africa avea sa miste inimi la noi acasa. Ma intorceam dintr-un colt al lumii care te trezeste la realitate, mai cu seama daca esti parinte si nu-ti dai seama cat de blanda este viata la noi acasa in comparatie cu cea de aici. Ma intrebam daca ma voi putea  intoarce la lucrurile simple si firesti din care e construita “normalitatea” noastra, caci normalitatea lor era sinonima cu pierderea si suferinta.  

Dar, mai presus de toate, imi doream sa-mi strang copilul in brate si sa-i multumesc lui Dumnezeu ca traiam intr-o lume in care curentul electric si apa potabila nu sunt minuni pe pamant. Candva o sa-i povestesc fiicei mele. Despre drumul lung in inima Africii, despre oamenii cu suflet urias alaturi de care am facut acest drum. Ii voi povesti despre copiii frumosi ai acestui pamant si despre comoara nepretuita din inima lor. Si despre suferinta. Niciodata nu am trait mai puternic sentimentul de mama, care are sansa de a fi, o data in plus, aproape de menirea sa. Simteam ca sunt aici cu un rost, renascuta parca si dand viata din nou, daruind curaj si suflet din sufletul meu.