Imaginaţi-vă situaţia următoare: vă doare foarte tare capul şi luaţi o pastilă. Durerea de cap se ameliorează, însă doar temporar. Într-un final mergeţi la doctor care vă prescrie o medicaţie ce funcţionează tot temporar. Vă întoarceţi la doctor care face câteva analize, spunându-vă că vasele de sânge din partea dreaptă a capului sunt subţiate... Vreţi să aflaţi de ce. E vorba de o tumoră sau pur şi simplu de stres? Până când, într-un final, veţi afla de unde vine durerea de cap, veţi fi foarte anxios, îngrijorat şi nefericit.

Şi părinţii copiilor cu handicap vor să afle de ce. [...] Fie că avem de-a face cu un pacient cu dureri de cap sau cu părinţii unui copil cu deficienţe, este vorba tot de oameni cărora le este teamă, cărora li s-a întâmplat ceva rău. Atâta timp cât situaţia nu este abordată în mod serios, teama nu va dispărea. Părinţii nu pot face faţă singuri acestei situaţii; în afară de cazul în care, printr-o coincidenţă, părintele este pediatru sau psiholog, acesta nu are cunoştinţele necesare pentru a acţiona: părinţii sunt la fel de neajutoraţi ca însuşi copilul.

Prevenirea sau cel puţin înlăturarea neînţelegerilor părinţilor

Îmi amintesc modul în care îmi povestea un tată cum credea la început că fiul său suferea de o boală mentală; specialiştii îi spuseseră că fiul său este foarte inteligent şi că el percepea lumea din jurul său ca pe un lucru prea superficial, inferior, nepotrivit pentru inteligenţa sa „superioară”. Din când în când fiul său îl lua de mână şi îl ducea la frigider, parcă vrând să spună: „vreau suc de fructe”. Pentru acel tată, scena de mai sus era una dintre cele mai dureroase din viaţa sa: „De ce face aşa fiul meu ? În numele lui Dumnezeu, ce am făcut ca să merit o astfel de purtare? De ce îşi bate joc de mine? ”.

Mai întâi, acel tată a interpretat comportamentul fiului său ca pe o problemă de caracter: „îşi bate joc de mine”. Acest lucru, evident, nu a avut urmări pozitive pentru dezvoltarea unei relaţii pozitive cu fiul său. Mai târziu i s-a explicat că este ceva cum nu se poate mai normal pentru copiii de o anumită vârstă să-şi ia tatăl de mână. Înseamnă pur şi simplu că micuţul nu-şi dă încă seama cum să atragă atenţia celor din jur în alt mod. Acest comportament este de o durată atât de scurtă în cazul copiilor normali, încât părinţii îl uită repede. În cazul copiilor cu autism, în schimb, sunt multe schimbări absolut obişnuite (am putea spune aproape „spontane”) prin care ei nu reuşesc să treacă prin forţele proprii, părând că „îngheaţă” în anumite stadii de dezvoltare. De aceea trebuie să le arătăm ceea ce ei nu pot face, spre exemplu, prin a-i conduce în mod fizic şi a le arăta cum pot deschide frigiderul.

Atunci când tatăl a înţeles această idee, relaţia cu fiul lui s-a schimbat brusc; faptul că fiul său îl trăgea de mână până la frigider era acum ceva pozitiv: copilul comunica, poate la un nivel diferit, neputând încă vorbi, însă îşi dădea silinţa. Iar tatăl a găsit în acelaşi timp un mod de a-şi ajuta fiul.

[...] unui copil cu autism trebuie să i se ofere mijloace tocmai ca să se poată dezvolta. Faptul că încă nu comunică în cuvinte nu înseamnă că nu există pornirea de a se dezvolta, ci că (deocamdată) cuvintele sunt prea grele. Dacă îi oferi unui copil alte mijloace de comunicare mai concrete, se poate naşte comunicarea: el va avea la îndemâna sa mijloace care vor stimula, la rândul lor, pornirea de a se dezvolta.