Impactul psihologic al bolii Alzheimer asupra familiei

Pentru familie, bolnavul de Alzheimer este ca un strain pe care il stii de o viata si pe care brusc nu il mai cunosti. Nici el nu te recunoaste si pare mai degraba dispus sa te asocieze cu oricare alt personaj din trecutul lui. E ca si cum rolurile se schimba brusc: acum tu esti parintele, iar el copilul caruia trebuie sa ii explici fiecare lucru la infinit, fara a avea speranta ca la un moment dat va invata. Pare absurd, inutil, zadarnic, sisific, epuizant.

Am auzit cu totii de Alzheimer. Unii stiu mai multe, altii mai putine, dar probabil nimeni nu se gandeste in prima faza ca un membru al familiei lui, parinte, bunic sau chiar partener de viata ar putea fi afectat. Alzheimer este cea mai comuna si cea mai grava forma de dementa pe care o dezvolta oamenii odata cu inaintarea in varsta. Ceea ce ii da gravitatea este faptul ca nu se cunosc decat partial cauzele aparitiei ei.

Caracterizata prin tulburari de memorie, de vorbire si de comportament, aceasta afectiune nu poate fi tratata, insa printr-o diagnosticare timpurie este posibila incetinirea evolutiei si tinerea sub control a manifestarilor. De multe ori diagnosticarea bolii se face eronat. Pentru a evita o astfel de greseala este important ca diagnosticul sa fie pus atat de medicul neurolog, cat si de un psihiatru.

Boala, de la uitare la dependenta…

De la debut, boala avanseaza aproximativ in patru etape. Totul incepe cu uitarea. In aceasta perioada responsabilitatea familiei este sa incerce sa ii simplifice viata zi de zi printr-o organizare mai clara a casei. In perioada de confuzie este important sa tratezi pacientul ca pe un adult, sa-i dai indicatii pas cu pas, limitandu-i posibilitatile de a alege. E bine sa fii tu cel/cea care stabileste regulile, amintindu-i si repetandu-i politicos fiecare detaliu. Foloseste simturile, atingerile pentru a comunica si mai putin cuvintele. Spre finalul evolutiei, cand bolnavul devine ingrijorator de dependent, este bine ca sa caute ajutor atat practic, cat si psihic, din exterior. Este cea mai epuizanta perioada pentru cei implicati.

Familia, de la negare, la furie si acceptare

Odata cu evolutia bolii si cei implicati parcurg niste trepte psihologice deloc usoare. Prima faza presupune de obicei negarea: nu este adevarat, este doar obosit, e batran si e normal sa mai uite din cand in cand. Urmatoarea faza este de implicare excesiva, ceea ce duce in final la epuizare, apoi furie:”nu mai pot”, “nu mai suport”,”de ce mi se intampla mie”. Pe masura ce boala avanseaza, familia se simte oarecum vinovata pentru sentimentele pe care le incearca si abia apoi intervin acceptarea si resemnarea in fata situatiei.

Nu ma recunosti, nu te recunosc

Mai presus de orice problema de ordin financiar sau temporal, suferinta unui bolnav de Alzheimer are un impact psihologic asupra tuturor membrilor familiei. Bolnavul devine practic o alta persoana, cu un alt caracter. Aceasta schimbare neconstientizata de cel afectat de boala este coplesitoare pentru ceilalti.


Pentru linistea ta… nu uita:

Odata declansata boala nu te astepta ca raspunsurile bolnavului sa fie corecte sau coerente, tine de simptomatologia bolii. Stiu ca nu este un lucru usor, dar incearca sa nu-ti pierzi cumpatul. Multe dintre reactiile care te exaspereaza nu sunt intentionate. Construieste un mediu sigur de viata unde riscul accidentarilor este minim, supravegheaza procesul de hranire, taie mancarea in bucati mici care sa nu necesite mult timp pentru mestecare si nu ezita sa apelezi la sprijinul unui psiholog. Nu uita de starea ta de bine, si tu esti important(a)!

Aproximativ 274.000 de persoane sufera de Alzheimer, conform studiilor in domeniul psihogeriatriei. In ingrijirea unei persoane cu Alzheimer este nevoie, in medie, de doi – trei ingrijitori, ceea ce inseamna ca peste un milion de oameni sunt afectati si sufera modificari in ceea ce priveste calitatea vietii. Pentru ca nu doar viata celui bolnav se va schimba ireversibil, nici viata celor din jur nu va mai fi la fel. Pentru a reusi sa nu ducem lucrurile la extrem, iata cateva sfaturi utile:

-  Este bine sa ne cunoastem pe noi insine. Ceea ce suntem noi, modul in care alegem sa interpretam viata si locul nostru in ea sunt reguli care au un impact major asupra modului in care ne vom raporta la diagnostic. Cunoscandu-ne limitele si modul de a aborda anumite situatii de viata, poate fi un bun inceput pentru a invata sa luam decizii obiective.

-  Sa cautam un model de rezolvare a problemelor in familie pe care sa il respectam ulterior. Problemele care apar in familie pe parcurs sunt mult mai grave decat cred la inceput cei implicati, iar impactul poate da nastere unor neintelegeri. Daca exista un model de rezolvare a problemelor stabilit de comun acord, atunci rezistenta la stres a familiei creste si are mai multe sanse sa tina piept problemelor, fara crize majore.

- Sa invatam sa vorbim, sa ascultam si sa cerem ajutor. Un bolnav de Alzheimer este o persoana care sufera si a carui suferinta ii afecteaza pe toti cei din jur. Este important in astfel de momente sa invatam sa oferim suportul nostru celor din jur si sa cerem, la randul nostru, ajutor. 

- Sa constientizam si sa invatam sa ne bucuram din plin de momentele bune. Chiar daca in viata noastra avem la un moment dat partea noastra de suferinta, asta nu inseamna ca nu avem dreptul sa fim fericiti. Invatand sa cautam aceste momente alaturi de cei dragi, viata poate capata un alt sens.

 

Psiholog clinician
Cristina  Teodorescu