Partea proasta este ca nu ai cum sa te eschivezi cu gratie cand  suna telefonul: a nu raspunde echivaleaza uneori cu o declaratie de razboi! Asa se face ca ne trezim cu mobilul la capataiul patului, il lasam sa ne ghideze traseul de peste zi, iar seara, la culcare, tot in compania lui ne strecuram sub plapuma. Situatiile pot deveni de-a dreptul hilare. In basme, voinicul punea palosul hotar intre el si fata de imparat, ca suprema garantie ca nu va atenta la pudoarea domnitei, azi e suficient sa introduci in „iatac” telefonul mobil si, gata, s-a facut: eroii nu mai au timp unul de celalalt. Sa nu ne amagim insa cu basme si eresuri. Lumea lui Jane Austin, cu epistole parfumate si veghea infiorata la geam in asteptarea raspunsului, demult a apus. Azi, sms-ul iti livreaza sprintar si criptic un „I love U 2” - n-apuci sa-ti legi nici sireturile de la pantofi.  

Am sa va dezvalui insa un secret: am inceput sa invat arta de a evada din „retea”. Mi-am investit admirabil timpul castigat astfel. Sunt mandra ca nu mi-am leganat copilul cu telefonul mobil la ureche. Poate ca am ratat o stire, o informatie pretioasa, o intalnire memorabila, o oferta… Poate. Nu exclud asta. In schimb, n-am ratat darul cel mai de pret ce mi-a fost oferit ca mama: primul cuvant articulat de Violeta, primii pasi pe piciorusele inca nesigure, prima miscare de dans, in care a antrenat-o Tati – asa am descoperit ca fata mea are un simt special al ritmului. Si nu intentionez sa ma opresc aici. Nu vreau sa ratez nicio litera a alfabetului pe care Violeta mea, care n-a implinit inca 2 anisori, il descopera si il cucereste de pe acum, pas cu pas. 

Si daca tot am ajuns in acest punct, am sa va dezvalui ca cele mai relaxante metode de evadare din stres le-am invatat chiar de la copilul meu. Am ales sa-mi instalez biroul la mine acasa si ma conving pe zi ce trece ca a fost o decizie inteleapta. Oricat de plina ar fi agenda mea de peste zi, oricat de ample si solicitante proiectele la care lucrez, nu refuz niciodata o invitaţie la joc. Harjoana, dansul, cantatul la pian, un crampei de desen animat chiar in camera de cinema alaturata biroului, jocul cu mingea in curtea din spatele casei imi reincarca imediat bateriile intre doua chestiuni serioase si sunt o sursa de inspiratie si bunadispozitie continua pentru mine. Asa ca nu va jenati sa dati din cand in cand in mintea copiilor, veti avea numai de castigat! 

„Timpul costa bani”- ne invata de dupa zgarie-nori marii intelepti si contabili ai zilelor noastre. Asa este, le dau dreptate, numai ca timpul ce-a trecut nu-l mai intorci inapoi, cu toate comorile lui Solomon. Si-atunci, mi se pare cel mai firesc lucru sa-mi dramuiesc cu grija aceasta materie subtila si pretioasa ce mi-a fost lasata de la Dumnezeu. Sa nu fie cu suparare, nu sunt vreo snoaba sau fandosita, dar imi rezerv, cu tact si discretie, fara sa jignesc pe nimeni, dreptul de a alege pe cine sa fac partas la comoara timpului meu. Este si acesta un mic secret, care m-a ajutat sa-mi gasesc echilibrul in viata – si inca mai am de lucrat. Starea de echilibru nu e un bun castigat, ci un exercitiu continuu, pe care-l uiti daca nu il cultivi neincetat. Imi impodobesc viata cu oameni care fac sa-mi creasca inima atunci cand imi pasesc pragul casei sau le aud vocea la celalalt capat al firului ori le citesc mesajele pe blog pline de prietenie si incredere. Si nadajduiesc din tot sufletul ca si ei sunt fericiti ca fac parte din viata lor. Este singurul criteriu, de altfel… daca v-ati imaginat cumva vreun casting cu CV. Viata e prea scurta ca sa ne lasam antrenate in flecareli si false amicitii, care ne aduc doar pierderi si ne seaca de energie pozitiva. Evadand din calea lor, ne salvam de ipocrizia si resentimentul in care esueaza inevitabil acest gen de relatii.

Ce ne facem insa cand cei din jur se asteapta sa fim mereu la dispozitia lor, pentru ca, de, asa i-am invatat? Parca nu ne arde de jocuri. Cand ne simtim invadati si coplesiti de grijile care cresc parca pe zi ce trece ca un bulgare de zapada, e mai intelept sa avem puterea de a ne desprinde si a ne acorda un moment de solitudine. Lumea nu se va opri in loc, iar noi vom putea reveni cu mai multa eficienta si discernamant la viata noastra. Am trait un astfel de moment si i-am descoperit forta  tamaduitoare, atunci cand am urcat un munte si am atins cerul cu mana de pe varful sau, cel mai inalt de pe continentul negru. Ascensiunea pe Kilimanjaro a insemnat o intalnire cu mine insami si tocmai de aceea, desi din punct de vedere tehnic documentarul realizat atunci e pentru mine din alta etapa, trecuta, a evolutiei mele, e totusi un reper bun de viata pe care m-am gandit sa vi-l impartasesc, de nu l-ati vazut la timpul potrivit – si de aceea il gasiti atasat cartii.

Ajunsa in varf dupa o saptamana de urcus, ultimele 7 ore pe timp de noapte, am putut vedea ce se ascunde dincolo de munte. Am putut sa vad lumea de sus in jos, detasat, am putut sa intru intr-un ritm de viata mult mai calm decat cel de pana atunci si astfel sa am libertatea, detasarea, dar si ragazul de a ma privi asa cum sunt si de a privi lumea asa cum este, si de a vedea energiile mari pe care le desfasor, de fapt, in viata de zi cu zi pentru mize mici. Practic, mi-a reorganizat prioritatile. Mi-am dat seama care sunt mizele adevarate in viata mea si care sunt mizele false, pentru care nu merita sa te agiti atat. Cand am coborat de pe Acoperisul Africii, eram un alt om. Omul care a invatat lectia moderatiei si - de necrezut pentru mine – lectia rabdarii. Si astazi, cand simt ca viata o ia la galop, ma racoresc la umbra acestei amintiri.