Cand viata o ia la galop si simti ca nu-ti mai apartii, adu-ti aminte de micul buton rosu din colt. „Stop” scrie pe el. Daca nu scrie si nu gasesti nici instructiunile de intrebuintare, iti amintesc eu care este utilitatea lui. Deconectarea este la fel de importanta ca intrarea in contact cu realitatea, pentru a avea o viata sanatoasa si echilibrata. 

Imi amintesc si acum cu o doza zdravana de amuzament cum mi-am inecat intr-o dimineata de sambata telefonul mobil in paharul cu apa de pe noptiera. 

Zbarnaitul lui ma smulsese brusc din bratele somnului, scurtandu-mi cu 10 minute putinele ore de deconectare benefica, 5 la numar – atat imi ingaduiam in noaptea de vineri spre sambata, inainte de ziua nebuna de sfarsit, ziua de foc, in care faceam ultimele pregatiri pentru show-ul de seara. Motoarele functionau la turatie maxima si timpul imi era impartit pe minute, fiecare clipa contand. 

Cat despre bietul telefon, n-avea nicio vina. „Asasinatul” fusese infaptuit fara premeditare, la granita aceea fragila dintre vis si realitate, si n-a durat decat cateva secunde, caci in clipa urmatoare eram in picioare, treaza de-a binelea ca pompierul la datorie, golind paharul cu apa in primul ghiveci cu flori care imi rasarise in cale. Era o gardenie, imi amintesc bine. Am apucat sa salvez aparatul (nici floarea n-a avut de suferit!) si sa raspund la apel.

Si bine am facut! Ma suna redactorul sef, ca sa ma anunte ca omul pe care il aduceam de peste mari si tari, tocmai din Cuba, ca sa-si cunoasca fiica de 15 ani, pe care n-o vazuse pana atunci nici macar in fotografii, caci se nascuse dupa plecare lui definitiva din Romania (si fara stirea lui!), se impotmolise la Paris, unde tocmai ratase avionul spre Bucuresti. Trebuia gasita urgent o solutie, o alta cursa, care sa-l aduca la Bucuresti in cele cateva ore ramase pana la inceputul emisiunii, altminteri se ducea pe apa sambetei toata munca de mai bine de un an, cu tot alaiul de mailuri, telefoane, cautari, interventii pe langa ambasade, Crucea Rosie Internationala, companii aeriene si complici. Asadar, o luam de la capat. Telefoane, demersuri, un du-te-vino continuu… In fine. Dumnezeu a tinut cu noi si, la 8 seara, cubanezul sedea pe valize in spatele portii Surprizelor, naucit de ceea ce i se intampla, dar absolut convins ca detinem cine stie ce puteri supranaturale. Trei ore mai tarziu, totul ramanea in urma. Sala se golea, luminile din platou se stingeau rand pe rand. Ma aflam in cabina mea, cu pantofii aruncati cat colo, franta, dar cu inima bubuind cu putere. Cam asta mi-a fost ritmul de viata 9 ani de zile.  

Mai tarziu, povesteam unui amic psiholog patania cu telefonul scufundat. Eram pe jumatate amuzata, pe jumatate ingrijorata de ceea ce comisesem. Cat de grav o fi? M-a asigurat ca sunt teafara la minte si situatia nu necesita „reparatii capitale”, dimpotriva, gestul meu extrem dovedea ca inca mai am reflexe sanatoase de autoaparare in momente de suprasolicitare. Si m-a sfatuit sa recurg din timp in timp la cure de deconectare totala de la lumea inconjuratoare. „Mereu spui ca-ti place sa privesti partea plina a paharalui, dar ai grija ca apa din el mai da si pe-afara din cand in cand”. Sigur, nu era cazul sa inec toate aparatele din casa, dar, printr-un simplu click, apasare pe buton sau smucire a cablului din priza se putea obtine o scurta si salutara evadare din realitate. „Incearca, mi-a zis, nu doare si, oricum, in cazul tau, nu poate sa tina prea mult”. Mi-aduc aminte ca l-am privit cu o mare doza de scepticism: in meseria mea, sa tai caile de comunicare, chiar si pentru 10 minute, parea o utopie, daca nu o inconstienta! 

Ne-am despartit si am uitat de sfatul oferit cu atata generozitate. Abia mai tarziu aveam sa-i deslusesc intelepciunea. Cand? Pai… in ziua cand, dupa o sesiune de efort zi si noapte bazat pe faptul ca am pana in treizeci de ani si tineretea o sa ma ajute orice-ar fi, am iesit in sfarsit si eu ca fetele la o „plimbare” prin magazine, si am clacat la primul. Insa nu oricum, ci lesinand in capul scarii care mi se intindea la picioare, si-uite-asa m-am prelins pana jos, ajungand mai apoi pe un pat de spital. Am vreo 5 operatii la activ, dar de data asta doctorul mi-a spus fara menajamente: „data viitoare o sa cazi de tot, iar eu nu vreau sa fiu martor: ori iti schimbi modul de viata radical, ori sa fie clar – noi doi nu ne mai cunoastem!“ 

Si mi-a impus sa incep prin a dormi 10 ore in noaptea dinaintea efortului sustinut de sfarsit de saptamana, oricat de mult as avea de lucru. La inceput am negat cu vehementa posibilitatea de a ma descurca sa fac totul a doua zi, cand atatia ani la rand imi formasem obiceiul de a munci legat joi-vineri-sambata cu doar cateva ore de somn, dar… Surpriza! Chiar de la prima incercare (cu inima stransa), am realizat minunea: odihnita, eram mult mai eficienta in timp injumatatit, decat am fost atata vreme cu oboseala extrema apasandu-mi pe umeri, chiar daca orele in plus pareau a fi un mare avantaj. Si, intr-adevar, viata si sanatatea mea s-au schimbat definitiv. Mi-am gasit balanta corecta. Si-am invatat sa-mi repet in minte, de fiecare data cand intru in panica lipsei de timp, vorbele de neuitat ale personajului meu preferat din „Pe aripile vantului”: „Si maine e o zi!”

Tehnologiile moderne ne-au facut comunicarea mai usoara, dar tot ele ascund si o mare capcana: lasand lumea sa ne invadeze, ajungem sa fim fragmentati si sa nu ne mai apartinem. De fapt, comunicam cu cei dragi mai grabit ca oricand, vorbim, dar nu-i ascultam, nu le stim la nivel profund nevoile, avem senzatia ca le suntem aproape, dar ni se simte lipsa mai mult ca oricand.     Aduceti-va aminte de cate ori ati fost nevoiti sa curmati entuziasmul copilului dvs, in timp ce va povestea animat ispravile de la gradinita sau sa puneti o „pauza” stanjenitoare in mijlocul unei confidente, cand omul din fata dvs. isi deschidea sufletul, poate pentru prima oara de cand va cunoasteti? Si asta pentru ca a zbarnait telefonul!