Scriam vorbele astea acum mai bine de trei ani, la doua luni dupa nasterea fetitei mele. Privind inapoi, uneori ne intelegem mai bine pe noi insine, si, daca gandurile noastre raman asternute pe hartie, poate ca vor fi de folos cuiva drag mai tarziu. Un jurnal poate fi o mostenire pretioasa de la mama la fiica.   

„Martie 2008. Trag aer in piept si ating din nou tastatura, parasita pentru o buna bucata de vreme. Parca imi ard degetele, mai ales ca acum nu mai am sentimentul ca suntem doar noi doi – eu si credinciosul meu laptop. Poate ca gandurile, semnele mele de intrebare, zilele bune, zilele grele, marturisirile, furtuna din mine, marile bucurii sau ideile indraznete, toate vor imbraca haine croite din cuvinte ca sa ajunga la cineva care sa aiba nevoie de ele intr-o buna zi. A fost de ajuns o pauza de doua luni pe care am daruit-o fetitei mele, ca sa inteleg cat am pierdut in ultimii ani alergand hai-hui, fara sa pricep ca uneori e nevoie sa spui stop, ca sa te regasesti. Sigur ca da, castigi un CV impresionant cand n-ai astampar, am facut inconjurul lumii si am avut sansa sa stau fata in fata cu oameni frumosi ai vremurilor noastre, dar cat din tine, cea de altadata, se regaseste in toate astea? 

O sa radeti poate, dar o leganam pe Violeta mica inainte sa adoarma si-am inceput sa ii soptesc o poveste. “N-o sa inteleaga inca – mi-am spus – dar n-ar fi rau sa exersez basmul de seara, atat de important pentru mine, copilul de odinioara, si, in plus, e bine sa auda cuvinte, chiar daca acum par fara noima”. Si uite-asa, am ajuns la intalnirea Scufitei Rosii cu lupul in padure si am realizat ca… nu mai stiu exact ce urmeaza! A trebuit sa reinventez pe loc Scufita Rosie – la fel de nefericit precum o haina bine croita, insa peticita. Basmul copilariei mele, atat de...familiar, ca nu mi-as fi inchipuit nici o clipa ca l-as putea uita! Unde a disparut povestea din mine?!

Mi-am trecut in siragul realizarilor de suflet momente de varf, premii intai cu coronita, victorii din ce in ce mai sofisticate, calatorii in colturi de lume incredibile...dar unde e azi poezia din mine, hohotul de ras, unde e placerea de a pluti in pasi de dans, unde-s suetele cu cele mai bune prietene? Ce-i voi povesti in scurt timp fetei mele? Cum voi obtine din partea ei o nota de trecere la ora de “povesti nemuritoare”? Ii voi lasa nepretuita amintire a miresmei dulci de prajitura facuta in casa sau am “evoluat” spre statutul de “mama moderna”, care cumpara totul gata preparat, economisind pretiosul timp pentru nesfarsite trasee spre implinirea profesionala, parca niciodata atinsa, fiindca stacheta e din ce in ce mai sus?

Andreea asta din oglinda imaginara nu-mi place deloc, e ca un arbore care isi intinde coroana spre cer, amintindu-si din ce in ce mai putin unde e radacina. Si e atat de fina linia de demarcatie intre ceea ce suntem fundamental si ce-am putea deveni pe nesimtite, incat un astfel de moment de luciditate nu trebuie irosit.

Mi-am reluat cu o bucurie ce nu pot s-o pun in cuvinte lectiile de dans, pe cele de pian, noptiera e din nou plina de carti pe care le savurez fara s-adorm ostenita la a doua pagina, scriu pentru o revista inspirationala, ma vad cu oameni mai experimentati decat mine de la care am multe de invatat. In agenda se aduna deja calatorii planificate cu folos. Deci se poate sa le impaci pe toate daca esti atent sa reechilibrezi din cand in cand balanta!

Saptamana aceasta voi pasi pentru prima data in sediile ONU si UNICEF din New York – si putine invitatii pe care le-am primit de-a lungul timpului au avut pentru mine o asemenea emotie si insemnatate. Apoi plec pe urmele actritei care m-a cucerit in “4 luni, 3 saptamani si 2 zile“, Anamaria Marinca, pentru un interviu in exclusivitate pe platourile noului sau film cu parfum de epoca, “The Countess”, intr-un castel de poveste de langa  Berlin. Urmeaza targul anual de la Cannes si un alt interviu la Bruxelles. Si visez – acum e deja pusa pe hartie – o Gala de televiziune in care sa facem un pas inainte. Peste 15.000 de copii au acum o viata mai buna pentru ca ati stiut sa fiti oameni cu un an in urma, deci se poate, si nu e putin lucru.

Dar faptul ca ritmul de viata se schimba treptat, fiindca nu pot sa fiu mama casnica o viata, nu ma face sa uit tocmai ceea ce-i mai important pentru mine acum, mai presus decat orice destinatie profesionala, si vorbesc serios:  recitesc zilnic ceea ce ma incarca pozitiv mai mult decat toate celelalte la un loc - cartea de “Povesti nemuritoare” pe care o am de acasa, din “lada de zestre” a bunicii. La 33 de ani, am regasit pofta de viata de la varsta copilariei. Am aripi. Si, atentie, pot molipsi pe oricine cu bucuria mea de acum, cu dorinta neobosita de a trai fiecare zi cu inima plina!”

Sa devin mama a fost si o sansa personala, dincolo de bucuria fara margini de a tine la piept primul meu copil. A fost o motivatie puternica sa vreau sa ma opresc o clipa in loc, dupa 15 ani de forfota fara odihna. Si sa-mi spun verde-n fata ca, desi pentru cei din jur poate sa para un moft, pentru mine faptul ca nu mai aveam vreme pentru un sincer dialog cu mine insami era o sursa de nefericire. Nu stiu daca ati trait vreun astfel de moment de radicala schimbare, voita si nu impusa, intr-o perioada din viata cand totul parea ca merge perfect pentru voi - cel putin asa v-ar fi spus cei din jur. Sau daca nu cumva traiti chiar acum agonia dinaintea acestui pas important. 

Dar un lucru tineti minte: puterea schimbarii e numai in voi!  Nu exista “nu se poate”, “n-am avut de ales”, “am fost obligata sa…” Intotdeauna urmatorul pas e o alegere care iti apartine. Poate nu cea mai convenabila pentru tine, caci uneori esti nevoita sa alegi intre doua rele, dar tot de tine depinde ce drum vei urma. Si nu poti pune pe cei din jur povara neimplinirilor tale, a dezechilibrului, in consecinta nu poti da vina pe ceilalti pentru variantele gresite pe care le-ai imbratisat. Nu uita ca nimeni nu te poate leza sau influenta hotarator in viata fara consimtamantul tau. Tot asa cum nimeni altcineva nu traieste in locul tau, deci nu e responsabil pentru deciziile tale asa cum esti tu. 

Schimbarea din tine e o poveste care se intampla doar atunci cand te privesti cu curaj in oglinda, fara martori, fara a fi impinsa de la spate. Cand intelegi ca orice scuza paleste in fata neimplinirilor tale - care nu sunt altceva decat urmarea stagnarii tale la acelasi nivel de evolutie si totodata puncte nevralgice ce destrama tot ce-i bun in jurul tau - atunci esti pregatita sa iti asumi noua alegere, sa iti invingi comoditatea, nestiita ori timiditatea. 

Nu spun ca e usor. Spun insa ca o schimbare profunda, curajoasa, e absolut necesara in anumite momente din viata. Urmeaza-ti intuitia. Asculta vocea nemultumirilor tale si nu lasa blazarea sa puna stapanire pe tine. Cu tot respectul, invata sa te desprinzi de cei care, chiar daca tin la tine, te tin pe loc. Oamenii ce te pretuiesc cu adevarat te vor sprijini in timp si iti vor respecta alegerile, chiar daca nu sunt si optiunea lor si vor intelege mai greu nevoia din tine.  

Povestea mea e doar un exemplu, dar nu e unicat. Am inteles sa imi schimb radical viata, reorganizandu-mi prioritatile in jurul ideii de familie, pe care am asezat-o mai presus decat orice. Si timpul mi-a dovedit ca nu am gresit.  Nu e singura motivatie posibila pentru o hotarare cu implicatii profunde: sanatatea noastra sau mai precis o problema grava care ne trezeste la o noua realitate poate fi o motivatie la fel de puternica sa schimbam directia spre un alt orizont, cu toate complicatiile aparent de nedepasit.      

 Si ce cred ca e mai important decat toate este credinta mea ca schimbarea din tine e o lectie de viata extrem de graitoare, si nu doar pentru tine, ci mai ales pentru copilul tau. Peste timp, va fi mandru ca parintele sau a avut indrazneala unei mari decizii si o va asimila ca pe o pilda pe care el insusi va avea curajul de a o pune in practica mai tarziu. 

SURSA: ANDREEA MARIN BANICA