Marius Baragan este unul dintre putinii fotografi profesionisti de top din tara noastra, cu care aproape toate persoanele publice isi doresc sa lucreze. Pentru felul in care isi respecta meseria, pentru umorul sau care te ajuta sa fii TU si in fata aparatului foto, pentru simplitate si omenie. Majoritatea fotografiilor din acest album ii apartin si asemenea tuturor invitatilor mei din acest proiect, a acceptat sa lucreze pro-bono – si n-a fost munca putina. Fie ca esti femeie, fie barbat, m-am gandit ca exista o curiozitate fireasca fata de  omul care are sansa sa observe multe detalii de dincolo de cortina inchipuita de aparatul sau de fotografiat, prin ochiul caruia urmareste de atatia ani „reprezentatiile” atator persoane publice sau modele de toate varstele.

SURSA: ANDREEA MARIN BANICA, MARIUS BARAGAN 

1. Cum ai ajuns sa faci meseria asta? Ti-ai propus asta inca din scoala, a existat ceva care te-a inspirat sau incitat, a fost o sansa, o intamplare?

Sincer, a fost cate putin din fiecare. Fiecare ipostaza a fost o etapa a vietii mele si, in acelasi timp, o etapa a cochetariei mele cu fotografia. Inceputul a fost pe la 16 ani, cand fratele meu facea fotografii in epoca Ceausescu si le developa in baie. Incepusem sa-mi pozez colegii „for fun” si ma rugam de el sa-mi developeze pozele alb-negru. Pana intr-o zi, cand s-a plictisit si a spus ca pot face si singur lucrul asta. Cam greu la inceput, desi stateam cu el de multe ori in lumina portocalie a baii (ca sa nu se voaleze hartia aveai nevoie de o iluminare speciala cu filtre rosii sau portocalii sau verzi, depinde ce gaseai pe vremea aia...) si totusi nu ma descurcam prea bine. Dar m-a incurajat, mi-a raspuns la intrebari si iata ca am fost surprins de modul cum prindea viata imaginea pe bucatica de hartie... Am inceput sa citesc tot mai mult, crescand cu cartile lui Eugen Iarovici cu si despre fotografie. Am exersat mult surprinzand pe ochiul camerei foto peisaje, faceam reportaj stradal, natura statica...

Din nefericire, cartile nu tratau şi latura „fashion” a fotografiei, pentru ca in Romania comunista nu exista asa ceva. Erau cateva imagini prin almanahurile vremii, dar mult prea putine, si acelea departe de ceea ce se facea in tarile capitaliste. Informatia era foarte redusa si daca cineva avea o revista dinafara, era mare lucru, era studiata de toata gasca... Existau cataloagele Nekerman, stilul era acelasi ca si azi. Ei bine, anii de liceu au fost plini de imagini cu colegii, peisaje montane, cozi la butelii iarna sau iesiri de la metrou dimineata, cand ma duceam la ore. Am plecat in armata, iar la intoarcere regimul se schimbase. Am picat din nou la facultate si a trebuit sa ma angajez. Dupa mai multe locuri unde nu-mi gaseam chemarea, tot fratele meu mi-a aratat un anunt in ziar: Academia de Arta din Bucuresti cauta un fotograf. M-am dus cu incredere si imi aduc aminte ca pe vremea aceea lectorul universitar Dinu Lazar tinea niste cursuri de fotografie la toate sectiunile Academiei si m-a intrebat ce stiu in domeniu. Teribilismul varstei mi-a dat curajul sa raspund, cred eu, usor impertinent- sustinand ca stiu totul despre fotografie, ca-mi prepar singur substantele si-mi developez filmele... dupa trecerea anilor mi-am dat seama cat de putin stiam! Cert e ca, probabil plictisit de infumurarea mea adolescentina, domnul Lazar a dat la un moment dat din cap si a spus ca sunt bine, ca pot fi angajat, dar pentru ca nu aveam o scoala, o diploma in acest sens, m-au angajat pe post de laborant foto - adica muncitor necalificat. Au urmat 4 ani plini, in care am invatat multe, de la reguli de compozitie pana la cum este sa lucrezi in echipa, iar fotografiile tale sa raspunda nevoilor celui care ti le solicita... Contactul cu toate sectiunile Academiei mi-a permis sa inteleg mai bine cum se fotografiaza un tablou sau o sculptura, dar si cum ar fi bine sa arate un nud sau un peisaj. Apoi am luat decizia sa-mi deschid un studio. Nu ma gandeam ca pot face multi bani din fotografie, si astfel timp de 4 ani impreuna cu niste amici cu care am copilarit am incercat tot felul de afaceri. 

In ’98, m-am plictisit de nereusitele mele si am decis sa ma intorc la fotografie, pentru ca era singurul lucru care ma pasiona. Din pacate, nefiind un cunoscator al economiei de piata, mi-a fost greu. Habar nu aveam ca am nevoie de un portofoliu, ca trebuie sa ma prezint la agentii de publicitate cu modele sau reviste cu munca mea si sa le arat ce pot face. Asa ca am stat si am aşteptat, in urma unui anunt la mica publicitate, sa vina persoane care aveau nevoie de un fotograf. Sansa a venit din partea lui Liviu Ionescu, fondatorul MRA Models, care m-a rugat sa fac teste pentru fotomodele. Tot acolo l-am cunoscut pe Doru Amariucai, care m-a impresionat prin profesionalismul sau si seriozitatea cu care trata fiecare sedinta foto. Restul… a venit de la sine. Oamenii care mi-au trecut pragul au adus alti oameni si tot asa... Si nici in ziua de azi nu am un book de prezentare...

2.Munca ta de zi cu zi te aduce fata in fata cu femei de tipologii diverse, femei de varste diferite, de la fetite la femei ale caror riduri sunt pur si simplu frumoase, pentru ca descriu stari, sentimente, intelepciunea varstei; incepatoare sau femei „antrenate”, pudice sau prea dezinvolte, care stiu sa pozeze sau care, desi sunt poate bune femei de afaceri, nu-si pot invinge timiditatea in fata aparatului, femei care isi descopera o anumita vulnerabilitate astfel, care fie le face fermecatoare, fie le ia invelisul stralucitor la care tin prea mult cand vine vorba de „imagine”;  femei de rase si nationalitati diferite, cu culoarea pielii fie alba, fie galbena, fie neagra, femei venind din culturi diferite sau din paturi sociale diferite, reactionand in consecinta; iar categoria cea mai dorita: femei care au si in fata camerei o anume naturalete care te face sa eziti, pur şi simplu, dezarmat, inainte sa apesi pe buton; sa nu stii sa alegi cea mai buna pozitie... Care sunt cele mai reusite fotografii ale tale avand femeia drept protagonista, cele mai apropiate de inima ta si de ce, in afara de cele de natura personala, care in mod firesc iti sunt dragi?

E greu sa ma decid, dar cred ca cele pe care le iubesc sunt cele din editorialele de beauty, cand apar schimbari radicale de machiaj si coafura, o schimbare totala a femeii pe care eu o surprind in fotografie... Sunt fascinat atunci cand personajul pe care-l fotografiez aproape nu mai seamana cu el, datorita unei stari, unui licar in privire, unei atitudini aparte... Cand imi arata putin din intimitatea gandurilor sau a trairilor sale... Un gest pe care mi se pare ca-l face rareori sau pentru prima data...

3. Te descoperi pe tine insuti diferit atunci cand fotografiezi femeile dragi (fiica, sotia…) fata de cazurile curente in care pur si simplu iţi faci meseria? In ce fel?

Sincer imi vine putin mai greu... Si doar datorita temerii ca s-ar putea ca pozele mele sa nu ilustreze exact imaginea pe care eu o am despre ele... In fotografia mea coordonata principala este sa-mi placa mie in primul rand, dar aceasta dispare in cazul persoanelor dragi, pe care din start le placi si le iubesti. Disparand aceasta coordonata, incepi sa lucrezi in orb si sa ai senzatia ca nicio poza nu este buna, ca nu arata adevarata infatisare pe care tu o vezi cu ochii mintii… Si atunci faci multe fotografii, fiind intr-o continua cautare a perfectiunii imaginii. Apoi, in fata calculatorului incepi sa vezi care dintre imagini iti plac... si uite-asa este un „joc” captivant pe care-l vrei iarasi si iarasi...